Liviu Ornea: Să începem abrupt: în ce limbă scrie Hanoch Levin? Iulia Popovici: Din cîte ştiu eu, a scris numai în ebraică. L.O.: Atunci cum a tradus-o Doru Mareş? I.P.: Din franceză, din cîte pot să-mi imaginez. Nu mă întreba de ce. Sorgintea spectacolului e un volum apărut la Théatrales Editions în 2007, sub titlul Que d’espoir, cuprinzînd 22 de texte scurte şi cîntece (din care Afrim alege unele, altora le schimbă titlul şi adaugă momente proprii) scrise de Hanoch Levin pentru cabaretele sale satirice. Caietul-program nu ne dă aceste informaţii… L.O.: Iar introducerea, în mod sigur, nu e versiunea lui Levin; atunci de ce scrie pe afiş de Hanoch Levin, nu după Hanoch Levin?! Introducerea, primul scheci/ prima scenă/ primul „trip deep“, e un monolog, intitulat Cum mi-am întîlnit soţul şi jucat de Virginia Rogin, în care se fac trimiteri directe la „spectacole de Afrim“. I.P.: Din acelaşi motiv pentru care Jocul de-a vacanţa era de Sebastian, nu după Sebastian, deşi el însuşi nu şi-ar mai fi recunoscut piesa. L.O.: Ce să spun, eu am plecat mai enervat decît de la Lucia patinează, fiindcă nu pricep acest mod de a face teatru care, la Afrim, mi se pare deja narcisism. Ne jucăm, facem glumiţe, cioace… Şi de ce, pînă la urmă? Ce rămîne? De fapt, nu cred că spune mare lucru. Am citit, înainte să mă duc la premieră, ce spune Afrim despre spectacol, despre speranţă… „Lucrînd la spectacolul Cîtă speranţă mi-au venit în cap cîteva întrebări (e drept, fără să-mi provoace insomnii) de genul: Cîţi oameni se trezesc dimineaţa cu speranţa că? Şi cîţi ştiu că atunci cînd speră o fac pe propria răspundere? Şi mai ales cîţi ştiu gestiona decepţia provocată de ceea ce patetic numim năruirea speranţelor? Oamenii din cele 20 de texte scurte pe care le-am ales nu cer mult. (...) Şi-apoi cîtă speranţă a intrat (şi a ieşit) cîndva pe uşile din decorul nostru..., uşi luate de la case