Făcuse parte dintre aşa-numiţii „intelectuali marxişti atipici” care-i plăceau lui Ion Iliescu. Născut la Timişoara, pe 19 iulie 1931, dintr-o mamă săracă şi un tată ofiţer, care l-a recunoscut târziu, junele Nicolae Dumitru s-a pricopsit cu un „S” intercalat în nume după iniţiala prenumelui mamei, Sofia.
Mai descuiat
După studii de sociologie la Moscova, N.S. Dumitru a revenit ca profesor de marxism în România fix când începea „mica deschidere” a lui Gheorghiu-Dej de la începutul anilor ’60, urmată de „perioada bună” a lui Ceauşescu de la sfârşitul aceloraşi ani. Preda marxism-leninism la Politehnică, la Construcţii şi la Universitate, iar foştii săi studenţi şi-l amintesc ca pe un tip care dădea şi ceva bibliografie occidentală la cursuri, vorbea oarecum mai liber. În orice caz, nu era un dogmatic absolut, în genul universitarilor politruci din anii ’50, care se reduceau la predicarea infaibilităţii marxism-leninism-stalinismului şi nu făceau decât să repete papagaliceşte citate din cei trei mari.
Probabil din această perioadă a intrat în legătură cu Ion Iliescu, care avea o afinitate specială către teoreticienii eurocomunismului sau ai aşa-numitului comunism cu faţă umană. De altfel, imediat după decembrie 1989, Iliescu a luat în echipa sa o serie de teoreticieni marxişti cu acelaşi gen de pregătire ca şi N.S. Dumitru, dintre care îi amintim pe Dan Marţian, Ovidiu Trăsnea sau mai tinerii Virgil Măgureanu şi Iosif Boda.
Şef la partid
În 1990, apropierea de nomenclaturistul revopsit Iliescu i-a fost utilă domnului Dumitru. A ajuns în Biroul Executiv al CPUN şi apoi a fost ales deputat FSN. Cum domnii Ion Iliescu şi Petre Roman, atenţi la amintirea lui Nicolae Ceauşescu, tovarăş care era în tot şi în toate, nu şi-au asumat nici o funcţie executivă în partid, într-o primă fază, N.S. Dumitru s-a trezit în aprilie 1