Cei care au trăit deja sfârşitul lumii, şi în Germania nazistă, şi în Uniunea Sovietică, şi-au amintit: acolo, lângă moarte, omul fie se întoarce la animal, fie se ridică prin dragoste. Helena şi Franz Ştiţi ce înseamnă Auschwitz, cunoaşteţi anatomia urii pe care o cuprinde acest cuvânt care ar putea ţine loc de sinonim morţii în toate dicţionarele lumii. Rândurile care urmează nu sunt un omagiu patetic adus credinţei că iubirea poate totul, fiindcă nu poate. Rândurile care urmează spun o poveste de dragoste. Faceţi cunoştinţă cu Helena Citronova(foto). Această femeie fusese aleasă să moară devreme, dar a murit târziu, în 2005, bătrână, dar încă foarte frumoasă. A ajuns până la urmă în Ţara Făgăduinţei. Diavolul sau poate un înger Inima unei femei este un cufăr de secrete, scriu scenariştii peliculelor romantice, şi poate că au dreptate. Şi iat-o pe Helena Citronova, bătrână, dar încă foarte frumoasă, împăcată cu viaţa şi cu moartea, cum îşi deschide inima. Laurence Rees, jurnalistul BBC care şi-a dedicat deceniile sale memoriei altora, a ascultat, a notat şi a înţeles: iubirea s-a strecurat, diavolul ştie cum, sau poate doar un înger al lui Dumnezeu ştie cum, şi la Auschwitz. Mai exact: trenul Helenei Citronova, evreică din Slovacia, a oprit în gara Iadului în martie 1942. Mai făceau oamenii dragoste în martie, în război? Helena Citronova îi explică limpede lui Laurence Rees ce a fost viaţa ei la început la Auschwitz: „o istorie a foamei şi a abuzului”. O zi în „Canada” Exista chiar şi acolo o zonă mai liberă, o speranţă de viaţă – sectorul acela se numea „Canada”. Cine ajungea în „Canada” muncea mai puţin (tria bunurile noilor sosiţi) şi mânca mai bine. Femeilor care lucrau în „Canada” li se permitea să îşi păstreze hainele şi – un lux între acele orori – nu erau rase pe cap. O altă evreică din Slovacia i-a oferit Helenei Citronova rochia cu dungi a unei prizon