Există o vorbă pe care toată lumea o ştie şi toată lumea ştie că toţi o ştiu. Şi totuşi, toată lumea o aruncă în conversaţie din când în când, având pretenţia că tocmai a transmis lumii ceva foarte spiritual (nu scapă nimeni).
De aproape două săptămâni, „Evenimentul zilei“ a pornit o campanie de promovare a celor mai frumoase locuri din România. Sunt o mulţime. (Realitatea TV are, de asemenea, o suită de reportaje care îţi fac drag de excursii autohtone). Reporterii noştri bat ţara în lung şi-n lat, în adânc şi în înalt, ca să găsească acele peisaje care te fac să te simţi mândru că eşti român.
Am prieteni care ies, weekend de weekend, pe aceleaşi creste ale Pietrei Craiului şi se întorc de acolo fericiţi, de fiecare dată. Pentru mine, golul alpin şi lacurile glaciare din Retezat înseamnă o „acasă“ aparte. Ideea este că nu-i deloc greu să găseşti locuri frumoase în România. Dar e extrem de greu ca sentimentul predominant pe care îl ai în acele locuri să fie mândria de a fi român. În schimb, e jena, stinghereala, durerea pe care o ai în faţa unui cataclism.
Din Delta Dunării până pe platoul Bucegilor, din Cheile Bicazului până în Cheile Nerei, românii par că au făcut tot ce le-a stat în puteri ca să nu treacă neobservaţi. Trunchiuri de copaci seculari ori exemplare falnice de pinus cembra agăţate de stânci au scrijelite pe ele, cu briceagul, dovezi ale trecerii câte unor „Gicu + Jeni = love“. Pe canale incredibil de frumoase din Delta Dunării plutesc peturi. Prin stufăriş stau încâlcite cutii de bere. Refugii salvamont de pe crestele Pietrei Craiului sau ale Făgăraşului sunt rupte, afumate, mâzgălite. Din lacurile glaciare ale Retezatului se adună (e incredibil că există voluntari care fac asta!), an de an, tone de cutii de conserve. Când coboară din telecabină, pantofarii de ambele sexe se simt îndreptăţiţi să se caţere pe Sfinx,