Vaslui e principala candidată la titlu. La titlul de cea mai scumpă bijuterie personală

FC Vaslui e un fel de ou Faberge în coteţul cu găini. O năzdrăvănie cu pampon, un vis încrustat cu diamante, o nevoie de lumi fantastice într-o realitate care miroase a bălegar trudit. Un pachebot de lux în deşert, o arcă a lui Noe fără ameninţarea nici unui potop. Porumboiu, afacerist de succes venit de la şnurul fluierului, se comportă ca un colecţionar de artă. Numai că, spre deosebire de Samuel von Brukenthal, nu strînge tablouri, ci jucători. De fotbal. Cu acelaşi succes la impresia ochiului. Şi cu aceleaşi «greşeli» providenţiale. Cînd fostul guvernator al Transilvaniei a cumpărat un Durer, a făcut-o şi pentru că pictorul german era la modă. Cam cum sînt brazilienii azi. Apoi s-a dovedit că Durer-ul era de fapt un Van Eyck. Confuzie cu noroc, căci «Omul cu tichia albastră» e, în zilele noastre, de o valoare inestimabilă. La fel ca Wesley. Numai că o astfel de chiflă fericită se întîmplă o dată în viaţă. Baronul n-a mai dat o altă lovitură. Porumboiu încă o mai caută. Căutarea lui a devenit un mod de a trăi şi de a pătimi.

Filosofia reuşitei la Vaslui pare a fi cea a umplerii coşului cu ouă-bijuterii. Pe cît titlul i se refuză mai frustrant, pe atît patronul se aruncă într-o goană bulimică de înghesuire în propria cămară a numelor cu ştaif, tineri sau bătrîni, români sau venetici. În ultima acţiune de comando, Marius Niculae, «săltat» cu trusă de toaletă cu tot din lotul dinamovist, s-a trezit pe teren lîngă Wesley. Puţin ameţit de repeziciunea operaţiunii şi de cifrele din cont, atacantul şi-a imputat pe nedrept ratarea victoriei. În meciul cu Rapid n-a fost vina lui. N-a fost a nimănui. O echipă de perle a fost dominată şi a scăpat cele trei puncte pentru că unii dintre jucători s-au cunoscut practic la vestiare. Alţii n-au fost testaţi îndeajuns şi s