Imaginile alea cu oameni care se calcă în picioare, prin diferite colţuri ale ţării, pe la mall-urile care anunţă reduceri la te-miri-ce, sunt terifiante. Vazându-i în patru labe, chinuindu-se ca să culeagă zahărul vărsat pe jos, m-a cuprins un sentiment al nefiinţei. Analize, comentarii, se pot face, dar sunt de prisos atâta vreme cât se petrec într-un spaţiu virtual care încearcă să cuprindă o realitate cât se poate de concretă: anume aceea că aici, în secvenţele cu pricina, nu mai este vorba nici despre naţionalitate, nici despre demnitate, nici despre cultură, nici despre sărăcie, nivel de trai, obsesii sau reflexe manageriale, ci despre decăderea din condiţia umană. O femeie, trecută de prima tinereţe, se tăiase la mână într-un geam spart, o bătrână se căina că “n-a prins” nimic. Altcuiva i se făcuse rău. Într-o altă secvenţă, tineri, cu agilităţi de aplinişti profesionşti, aruncau din vârful unor standuri inclusiv bormaşini. Nu. Refuz imaginile astea, vreau să mi le şterg din minte, însă ele s-au înfipt atât de adânc, încât atunci când încerc să le smulg mă doare extraordinar de tare, îmi provoc traume de unul singur. Aşa că încerc să mă obişnuiesc cu ele, aşa cum te-ai obişnui cu o excrescenţă hidoasă pe faţă. Pe care de fiecare dată când o vezi, uitându-te în oglindă, îţi spui, nu e normal!

O soluţie e să te retragi într-un univers intim. Să nu mai răspunzi la insistenţele cu care ştirile îţi bat în porţile minţii şi ale sufletului. Să te baricadezi îndărătul unei pasiuni, unui hobby, unei speranţe, şi să faci abstracţie de agresivitatea politienească prin care realitatea vrea să dea buzna peste tine. O soluţie ar fi să te rezumi la conceptul de sărăcie şi de dezumanizare fără a mai portretiza. Să întorci capul în partea cealaltă. Să schimbi canalul. Să te prefaci că n-ai auzit. Că n-ai văzut. Oricum nu ai ce face, nu-i aşa? Ce poţi să faci tu? Îl a