Scenariul se repetă periodic. După alegeri, se constată că legea electorală are deficienţe, şi partidele promit să o schimbe astfel încât să ajungem la o formă corectă şi stabilă. În primii trei ani ai legislaturii, promisiunea este „uitată".
În anul premergător alegerilor, partidul aflat la putere încropeşte un set de modificări, care de regulă îi conferă un oarecare avantaj în viitoarea distribuire a mandatelor şi, pretextând urgenţa modificării, se foloseşte de majoritatea parlamentară pentru a impune noile reguli ale jocului. Aşa se face că, în 22 de ani şi 7 rânduri de alegeri parlamentare, nu am avut două în care să fi funcţionat aceeaşi lege electorală.
Nu poţi să nu remarci că avalanşa de modificări propuse acum de partidul de guvernământ duce, indiferent de justificările invocate, spre maximizarea şanselor acestui partid: votul prin corespondenţă în străinătate creşte importanţa acestui bazin electoral al PDL; comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare înlocuieşte dezbaterea despre (contra)performanţele guvernării cu cea despre canalizări şi poduri; votul majoritar într-un singur tur permite obţinerea unui număr de mandate superior ponderii votanţilor; reorganizarea administrativă este un prilej de redesenare a colegiilor electorale, prin hotărâre de guvern.
Până la urmă, nu-i aşa, toate partidele au procedat, la rândul lor, la fel. Chiar să nu existe soluţii? În primul rând, ar trebui acceptate nişte reguli generale de bună practică. Ele nu trebuie inventate, pot fi preluate cele elaborate deja de către Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (mai cunoscută drept Comisia de la Veneţia).
În privinţa stabilităţii dreptului electoral, Codul bunelor practici în materie electorală elaborat de această comisie porneşte de la principiul că „stabilitatea dreptului este un element important al credibilităţii