„Helene nu-şi amintea să fi trăit vreodată un moment perfect. Cînd era mică, îşi uluia părinţii făcînd necontenit ordine în cameră, schimbîndu-şi hainele la cea mai mică pată, împletindu-şi cozile pînă ce obţinea o simetrie perfectă; se înfiorase toată de oroare cînd o duseseră să aplaude baletul Lacul lebedelor, căci ea fusese singura care remarcase că alinierea dansatoarelor nu era riguroasă.“ („E o frumoasă zi cu ploaie“)

Helene nu e decît unul dintre personajele Celei mai frumoase cărţi din lume, a lui Eric-Emmanuel Schmitt (traducere de Ileana Cantuniari, Humanitas, 2011). E tipică, aş putea spune, pentru personajele poveştilor lui Schmitt: unele despre care descoperim, dintr-odată sau treptat, că, deşi, sînt aparent confortabile în pielea lor, arată bine, au succes, oameni care le iubesc etc., pe undeva ascund... o tară. La prima vedere minimală, dar, de fapt, dramatică. Esenţială pentru cursul pe care l-a urmat existenţa lor.

DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuEroi şi mai ales eroine care îţi induc o senzaţie de nesiguranţă, angoasă chiar, în ce priveşte iubirea, dar şi viaţa în general. De multe ori, poveştile lor pornesc pe un fir ce pare normal, posibil, ce se desfăşoară banal, fără meandre. Dar respectivul fir e cît se poate de fragil, se rupe cu prima ocazie: „Nimic din toate acestea nu s-ar fi întîmplat dacă n-aş fi schimbat coaforul. Viaţa mea ar fi continuat în tihnă, aparent fericită, dacă n-aş fi fost atît de impresionată de înfăţişarea zglobie pe care o avea Stacy la întoarcerea din vacanţă. Era alt om!“ („Totul pentru a fi fericită“)

Defectele lor, sau manifestările acestora, nu le dau voie personajelor să fie fericite: Helene e perfecţionistă şi vede mereu partea goală a paharului; Isabelle suferă de „impotenţă feminină“; Odile, din „Intrusa“, vede, mereu, o fe