Râmnicu Vâlcea, deşi nu emite pretenţii de Capitală culturală (chiar dacă a strălucit în anii domniilor lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu), ambi- ţionează să lege o tradiţie, cel puţin pe domeniul artelor plastice, prin excepţionalele expoziţii pe care filiala Uniunii le organizează aici.

Anul trecut, cam în aceeaşi vreme, câteva sute de artişti, din toate generaţiile, au expus într-un salon particular lucrările lor, iar evenimentul a făcut, cel puţin pentru cunoscători, înconjurul României. Prieteniile legate de şeful filialei, artistul Gheorghe Dican, fac posibile combinaţii interesante, astfel încât, aproape lunar, pe lângă artiştii locali, Galeria filialei aduce mereu nume consacrate, dar şi noi, în oraş. Din acest gen de prietenie a ieşit şi recenta expoziţie care reuneşte trei sculptori: Paul Popescu, Eugen Barzu, Vasile Soponariu şi doi pictori: Ştefan Pelmuş şi, evident, Gheorghe Dican. E aproape imposibil să ţi-i imaginezi pe toţi cinci la un loc, pentru că fiecare are traseul său, expresivitatea proprie, dar şi modalităţi de abordare atât de diferite, încât, în parte, fiecare se poate deplasa către unul dintre multele curente ce traversează peisajul artelor contemporane româneşti.

Aşadar, Paul Popescu, cu care publicul bucureştean s-a putut întâlni în luna ianuarie, la Galeria Simeza, foarte cunoscut publicului vâlcean, mai ales prin cele câteva exerciţii de artă monumentală lansate în scuarurile Râmnicului, dintre care se impune O fereastră cu măr!, a adus lucrări de mică sculptură în marmură. Îl găsim încă sub aripa lui Constantin Brâncuşi, dar în acelaşi timp surprinde efortul său de a se poziţiona distinct în sculptura românească. Uneori îl simţim că abandonează impulsurile imaginaţiei în favoarea meşteşugului, deşi elanul nu se stinge abrupt, ci doar se pierde ca un sunet pe care-ai vrea să-l reţii. Nudurile sale sunt d