Spectaculosul plan ”Stoica” de unificare a PD si PNL are la baza ideea ca sistemul politic din Romania se indreapta, sau ar trebui sa o faca, spre doua partide, unul de stinga, PSD, si altul de dreapta, viitoarea formatiune rezultata din fuziune. Aceasta idee s-a transformat intr-un truism. Dar nu este deloc clar de ce aceasta evolutie este inexorabila pentru Romania.
Bipartidismul reprezinta mai degraba exceptia decit regula. Si asta pentru ca interesele si punctele de conflict impart societatile in mai multe tabere. Lumea dihotomica este o constructie mai degraba artificiala, un construct mental.
Dimpotriva, multipartidismul respecta clivajele naturale din societate, alegatorii se grupeaza conform identitatii si grupurilor de care apartin, rezultatele reflecta intr-o mai mare masura structura si interesele societatii. Apoi, mai multe partide cu scoruri convenabile construiesc majoritatile parlamentare.
Este adevarat ca aceste partide se aliaza conform unor traditii implicite, asa cum o fac partidele de dreapta-conservatoare-gauliste in Franta, asa cum o fac liberalii cu crestin-democratii si social-democratii cu verzii in Germania.
Dar aceste aliante post-electorale nu-i limiteaza pe alegatori la doua optiuni, iar aceste sisteme politice nici nu dau semne ca ar fi bolnave si ca s-ar indrepta fatal spre bipartidism.
Departe de a fi forma perfecta de organizare politica, asa cum s-a ajuns, nu se stie de ce, sa se creada, bipartidismul este o situatie de exceptie determinata de circumstante specifice. Modelul clasic de bipartidism este cel american, determinat de liniile flexibile ale stratificarii electoratului de acolo.
Asa zisa falie culturala democrati-republicani (rolul religiei, valorile familiei, armele de foc, protectia sociala, votul hispanic si cel al negrilor etc) devine destul de ambigu
