Câte furtuni într-un pahar cu apă le-am considerat drept evenimente capitale în viaţa mea!
Am început să recitesc „Război şi pace", vrăjit de fiecare capitol. (Citisem cartea în facultate, dar aia n-a fost lectură, eram prea încuiat, am uitat-o.) O reciteam mândru şi ţanţoş, ca un husar din armata lui Kutuzov. (Armata care nu apucase încă să-i ţină piept lui Napoleon.) Când prinţul Andrei Bolkonski a fost rănit în bătalia de la Borodino, m-am oprit din lectura romanului. Pur şi simplu am închis cartea. De-ajuns!, până aici!, nu mai pot să rezist la durerea asta a vieţii!, mi-am zis. N-a fost moft. Scena tragediei mi s-a părut de nesuportat. „Asta să fie moartea?" - gândeşte Andrei Bolkonski uitându-se la ghiuleau care cade în apropierea sa, „mingiuca aceea neagră" din care „se răsucea o dâră de fum". Apoi, răbufneşte explozia, se aude şuieratul schijelor şi prinţul e aruncat „cât colo" cu pântecul sfârtecat. Duhneşte a praf de puşcă. Pe targă, Bolkonski are un sentiment de uşurare: „Ce va fi acolo şi ce a fost aici? De ce mi-a părut rău să mă despart de viaţă? În viaţa asta a fost ceva ce n-am înţeles şi nici acum nu pot înţelege".
În romanul lui Lev Tostoi a fost ceva ce n-am înţeles!, mi-a venit să strig cu ciudă, nu neapărat pentru că fusese doborât personajul meu favorit (modelul meu masculin, poftim!), ci pentru că neînţelegerea prinţului am simţit-o ca pe o neînţelegere a mea. O cumplită neînţelegere. Dar mai păstram o speranţă. Spre deosebire de prinţ, care nu pricepuse acel ceva în viaţa sa şi nu putea s-o deruleze înapoi, ca pe un film, eu aveam posibilitatea să mă întorc cu o pagină, cu două, cu zeci de pagini. Puteam să reiau lectura ca să înţeleg şi acel ceva pe care nu-l înţelesese Bolkonski. Dar nu m-am întors. Întoarcerea mi s-ar fi părut o înfrângere.
Trăiam şi un soi de furie de pe urma acestui abandon. Câte gânduri mici şi mes
