„Mi se zice Ghimpl-netotul. (…) În şapte feluri mi s-a spus, ca lui Ietro, cel din Biblie: nătîngul, nerodul, prostălăul, neghiobul, tontul, nătărăul, netotul. (…) Unde se vedea prostia mea? În uşurinţa cu care puteam fi prostit.“ Personajul lui Isaac Bashevis-Singer se dovedeşte a fi pînă la urmă un ingenuu. Un prost, de bun ce este. Definiţia de dicţionar a prostiei pare a fi departe de miile de instanţe ale acesteia. Citatele despre prostie (majoritatea) au probabil darul invers de a vă face să rîdeţi în hohote de autorii lor. Şi asta mă duce cu gîndul la izvoditorii de maxime, la enunţătorii de adevăruri absolute, la cei lipsiţi de îndoială, la enunţurile grave şi implacabile. Probabil cea mai enervantă dovadă de prostie: certitudinea-beton. Omul cu certitudini nu acceptă variaţiuni, iar atunci cînd pare că le acceptă, disimulează. O să vedeţi asemenea personaje printre jurnaliştii intimi (atenţie, clişeu!) „laboratoarelor puterii“. O opinie străină va fi primită cu un zîmbet amuzat; drept răspuns vi se va ridica un colţ de perdea cît să zăriţi fulgerător doar un contur de realitate ruşinoasă, alambicată… cortina se va lăsa la loc. Adevărul adevărat se completează cu lăbărţarea pe scaun, posibil un oftat. E apoi prostia inovatoare, mereu proaspătă. Vă va surprinde întotdeauna. Iar cînd nu vă afectează direct, probabil că vă amuză. Recent încheiata campanie pentru prezidenţiale a dăruit cîteva exemple care te lasă vecin cu perplexitatea.

Mai departe, prostia aplicată e însoţitorul fidel al cotidianului. E zăpada aruncată de pe stradă pe trotuar, apoi iar pe stradă şi iar pe trotuar. E muncitorul care sapă o groapă, sparge o ţeavă de apă şi încearcă s-o lege cu un plastic care-i bufneşte în faţă. Şi pentru că e aplicat, găseşte următorul remediu într-o bandă adezivă de hîrtie.

Prostia aplicată „e atunci cînd“ singurul loc unde îţi faci revizia tehni