Trebuie să iei o gură sănătoasă de aer ca să poţi pronunţa numele celui mai recent spectacol montat de Radu Afrim la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. „Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică“, piesa lui David Greig, este o parabolă despre însingurare şi înstrăinare.
Ramona Dumitrean, interpreta rolului principal din acest spectacol, a spus că lumea din textul lui David Greig seamănă cu cea a lui David Lynch.
Abia aşteptam să mă întâlnesc cu un astfel de univers şi, crede-mă, că am profitat la extrem. Nu uita că intram în ,,cosmos", imediat după zona fragilă din „Miriam W." (spectacol al Teatrului „Toma Caragiu", Ploieşti, n.r.). Aveam în primul rând eu nevoie de o schimbare esenţială. Textul te poate duce cu gândul la Lynch, pentru că deschide multe sertare enigmatice pe care tu decizi dacă le închizi sau nu la loc; tu decizi dacă scormoneşti în detaliu conţinutul lor. Poţi rămâne la o contemplare (poate nostalgică, poate amuzată) a obiectelor/feelingurilor din aceste sertare. Am luat textul lui David Greig ca pe o problemă de matematică. Asta, la început. Pe parcurs, mi-am dat seama că nu pot exista două persoane care să ajungă la acelaşi rezultat. Deci e un text fără ,,Q.E.D." la final. Unul dintre acele texte...
S-a potrivit de minune la Teatrul Naţional din Cluj. O trupă întinerită, plus mulţi studenţi la Actorie (clasa Miklós Bács), multă luminozitate şi mult cosmos. Aşa cum mi l-am imaginat împreună cu scenografa Adriana Grand şi cu artistul video István Szakáts. Personajele de pe Pământ trăiesc şi iubesc în funcţie de nişte semnale confuze pe care le primesc din spaţiul cosmic. Îşi construiesc relaţiile ţinând cont de nişte subtile convergenţe cosmice. Şi eşecul e pus tot pe seama mesajelor cosmice. Ultime sau nu. Doi cosmonauţi au fost trimişi în spaţiul cosmic acum 13 ani şi uitaţi acol
