Pentru cititorul de azi, Camil Petrescu şi-a pierdut, ca orice autor canonic, trupul, cu toate patimile şi slăbiciunile lui. Figura lui din fotografiile de manual sau de dicţionar ne permite să o ataşăm unui trup variabil, de orice înălţime. De fapt, scriitorii trecutului sînt, pentru urmaşi, de înălţime egală sau, mai literar spus, de înălţimea operei lor. Avantajul cititorului sistematic de jurnale este şi acela de a reconstitui siluetele scriitorilor, de a-i recunoaşte de departe, încă înainte de a le vedea figura, de a avea imagini întregi, de a percepe forfota unei societăţi literare vii şi, de aceea, infinit mai atrăgătoare decît cea pe care ne-o dă canonul. Invincibilii redevin, în jurnale, vulnerabili, deci fermecători. Spiritul pur este din nou prizonier al trupului. Cîţi dintre cei care au auzit în şcoală de Perpessicius, de pildă, ştiu că n-avea un braţ, că era invalid de război? Că Arghezi avusese în tinereţe meningită şi era convins că va muri înainte de 30 de ani, iar pe la 55 de ani era astmatic? Că, dacă e să-l credem pe Eugen Ionescu, Camil Petrescu (care de altfel l-a sprijinit, ca pe toţi tinerii lui confraţi promiţători) era "mai mic şi mai slab" decît el? Prin alăturarea jurnalelor unei epoci se reconstituie şi raporturile de vîrstă şi, mai ales, se recuperează toate vîrstele cuiva (imaginea rămasă urmaşilor este cea de la vîrsta celebrităţii, rareori dinainte), astfel că un bătrîn sever, cu o imensă barbă albă, ca Galaction, poate să redevină firavul elev de la "Sava", tînărul tată, maturul îndrăgostit etc.

Sunt din nou fără nici o perspectivă. Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc. Aseară trebuia să vorbesc cu Ventura în foaier la teatru în privinţa piesei. Două ceasuri am fost paralizat de timiditate, la gîndul că di