În revista erudită Archaeus (XIV, 2010, p. 141-163), cercetătorul Eugen Ciurtin de la Institutul de Istorie a Religiilor publică o analiză temeinică – dar şi amară – a stadiului în care se află, la douăzeci şi cinci de ani de la expierea scriitorului şi savantului Mircea Eliade, editarea critică a operei acestuia. Sub titlul interogativ Ediţia critică completă Eliade?, autorul constată că prima ediţie de acest fel a apărut în… Japonia. Nu în SUA, adaug eu, cu gîndul că acolo a cunoscut apoteoza carierei sale ştiinţifice deţinătorul Catedrei de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago, şi nici în România, patria de origine, după cum subliniază cu enervare abia ţinută în frîu E. Ciurtin. Şi de ce nu la noi? „Dacă cineva îşi va lua vreodată munca terţiară de a recompune istoria traducerii, publicării şi receptării lui Eliade în România postdecembristă ar putea vedea cum a domnit deseori, cu puteri discreţionare, confuzia“ (p. 142). Analiza îmbracă dintru început forme caracteristice pamfletului: „Needitat competent, absent din Universitate cu tot cu disciplina, Eliade a părut în toţi aceşti ani, în două decenii, un autor bun pentru orice editor şi pentru toate editurile. Inflaţia de contribuţiuni exegetice a galopat şi ea, aşa încît toată lumea a scris şi vorbit despre, confirmînd că românul cult se pricepe nu doar la celelalte sporturi naţionale, ci şi la oina implicită a unui encicloped eclectic căruia i-a reuşit postum performanţa de a reuni cele mai multe perechi de contrarii: de formare, de pricepere, de gust“. Îndreptate în toate direcţiile, căci toată lumea editorială a părut dispusă să se înfrupte aleatoriu din continentul scripturistic eliadesc, criticile iau, totuşi, mi se pare, două orientări majore. Una este către principala editură din România care a părut să asume datoria de a-l edita pe Mircea Eliade: Humanitas. Eugen Ciurtin atacă frontal