După 20 de ani de tranziţie, parcă ne întoarcem de unde am plecat. Dacă în decembrie 1989 românii devastau furioşi sediile Securităţii, azi acceptă blazaţi că telefoanele lor pot fi ascultate arbitrar. Dosarele (secrete sau penale) au devenit din nou instrument de şantaj.
În urmă cu 20 de ani, am văzut pe viu sfârşitul unei dictaturi. Mă tem că astăzi suntem martori la începutul alteia. Şi nici măcar nu mai putem da vina pe tancurile sovietice...
Asistăm la instaurarea unui regim autoritar, care mimează jocul democratic, distorsionându-i fără scrupule regulile. Preşedintele-premier guvernează la vedere. Vorbeşte despre "modernizarea statului", dar sintagma pare tot mai mult un eufemism pentru politizarea şi aservirea instituţiilor lui. Administraţia publică a fost deja pusă sub controlul partidului prezidenţial. Ni se spune că e normal şi benefic pentru ţară. Fiindcă prin vocea lui Băsescu grăieşte, direct, poporul suveran! Mai sunt, apoi, şi duşmanii poporului, depistaţi cu predilecţie în Parlament, în presă sau prin sindicate. Există însă şi pentru ei o şansă de reabilitare: să-şi facă repede mea culpa şi să sară docil în barca puterii. Dacă nu, măcar să facă "opoziţie constructivă", după consacratul principiu "Ciocu' mic!".
Oportunismul a ajuns să fie prezentat drept virtute, traseismul drept semn de maturitate politică. Consecvenţa e ridiculizată ca o dovadă de prostie ("numai boul e consecvent" - explica, deunăzi, Iosif Boda). O coloană vertebrală dreaptă a devenit un imens handicap. Este apreciată şi recompensată slugărnicia. Cine critică puterea e ticălos, cine o laudă e patriot onest.
După 20 de ani de tranziţie, parcă ne întoarcem de unde am plecat. Dacă în decembrie 1989 românii devastau furioşi sediile Securităţii, azi acceptă blazaţi că telefoanele lor pot fi ascultate arbitrar. Dosarele (secrete sau pena
