Trecuseră 18 ani din momentul capturării primului steag turcesc în asaltul redutei Grivița şi pretendentul conservatorilor îşi cerea vehement „drepturile”! La atâta vreme după ce a intrat în Griviţa, Candiano va trebui să înceapă lupta pentru... recucerirea redutei, iar Grigore Ioan, care habar n-avea de subterfugiile, chichiţele avocăţeşti şi sforăriile politicalelor, să-ncerce să-şi recapete steagul ce i l-au luat... gazetele. Maiorul Pruncu (conservator) va declara, în plină şedinţă a Camerei (1892): ”Cât despre meritele domnului maior Candiano, ele sunt egale cu meritele lui Grigore Ioan, care avea o bortă de gloanţe în pălărie – adică parodia colosală şi a lui Candiano, şi a lui Grigore Ioan” (aplauze).

Cam acelaşi lucru îl va susţine şi deputatul de tristă amintire A.C. Cuza, în broşura „O pagină din istoria războiului independenţei”, unde, sprijinindu-se pe mărturiile unui oarecare locotenent Climoff Teodosie, încearcă să plaseze ca actor principal în scena cuceririi drapelului pe sergentul Grigore a Lucăi. Mai departe, totul se învălmăşeşte: Candiano află că acel Climoff este un escroc notoriu, de şapte ori condamnat pentru înşelătorie, furt şi escrocherie. Adversarii lui Candiano descoperă contradicţii în mărturiile depuse, imediat după luptă, de Grigore Ioan. Cum se marca un punct, cum urma egalarea. Fiecare parte declara sus şi tare că vorbeşte „în numele adevărului”. Focul polemicii se încinge, periodic, în Cameră, unde deputaţii uitaseră esenţialul – enormele jertfe române de la Griviţa (acum, după trecerea atâtor ani, se pare că nu şi le mai aminteşte chiar nimeni!), semnificaţiile acelei victorii, resorturile ei adânci – pentru a se cufunda în amănunte şi chichiţe de genul „unde-i husa drapelului turcesc?”

Propriul demon avocăţesc pare să-i fi jucat niscaiva feste lui Candiano, întrucât contrazicerile din depoziţiile fostului său subordo