"Autorul este un fel de trup cu două capete,
care încearcă, zadarnic, să se ridice la cer."
* Dan Stanciu, Iulian Tănase, Trusa instalatorului de umbre, Locul Tare, 2006.
Trusa instalatorului de umbre este cea de-a treia carte scrisă împreună de Dan Stanciu şi Iulian Tănase. Doar că prima avea patru autori (Înainte/După de Gheorghe Rasovszky, Dan Stanciu, Iulian Tănase şi Sasha Vlad), iar cea de-a doua era o carte în oglindă, folosind aceleaşi "obiecte poetice" în două volume foarte diferite. Cartea de faţă este scrisă de un autor "cu două capete" care nu se semnează decît pe copertă. Nu ştim - deşi, la o adică, i-am putea recunoaşte - cine a scris un vers sau altul, cine pune întrebarea şi cine răspunde, cine delimitează cadrul şi cine intră în el. Nici nu contează, par să spună cei doi poeţi, extrem de diferiţi în fond, uniţi în cărţi (şi în viaţă) de umbra suprarealismului recurent şi de o apropiere bineştiută de poezia (şi viaţa) lui Gellu Naum.
Astfel încît, cele şase secvenţe poetice din volum - despărţite de intermezzo-uri aparţinînd parcă unei a treia voci (Arnold Istrate - zugrav şi antropolog?) - încearcă nu armonizarea, cît insolitarea discursurilor. "Libera gîndire" bretoniană devine, în cazul celor doi (trei?), o liber-impusă asociere parţială din care rezultă nu doar (ne)aşteptatele cadavres exquis, nu doar o continuă dereglare a limbajului, ci de-a dreptul o redefinire a poeziei. Aş zice că e o poetică a locului de întîlnire, decurgînd din situarea pe aceleaşi poziţii faţă de poezie. Să nu ne amăgim, totuşi, doi poeţi autentici nu pot împărtăşi, fără distorsionare, aceeaşi poetică. Doar jocul, autoironia şi identificarea cu un dublu comun, pus la treabă, ca un "instalator metafizic", separă aici poezia de non-poezie. Şi încă ceva. Mai mult decît o "punere în comun" a gîndirii poetice, acest al treilea moment de colaborare poet