Am văzut imaginile cu sfârşitul lui Gaddafi şi mi s-a făcut greaţă. Atâta barbarie în secolul XXI, într-o lume care se pretinde civilizată!
Nu, nu mă refer la rebelii aceia libieni, ci la marile puteri care i-au înarmat, i-au hrănit şi le-au deschis calea - prin bombardamente - spre bârlogul tiranului. Nu aşteptam lecţii de omenie de la triburile libiene, venite din deşert pentru a-şi astâmpăra setea cu petrol, ci de la gentlemenii americani, francezi, britanici etc. Mai exact, de la politicienii care conduc aceste state. Dar domnii cu papion se dovedesc de un cinism îngrozitor.
Am fost păcălit o dată-n viaţă să joc ţonţoroiul pe cadavrele unor dictatori. N-o voi face a doua oară. Mi-e milă de milioanele de libieni care se bucură acum în stradă pentru sfârşitul oribil al lui Gaddafi. Că au scăpat de tiran, ăsta da, e un motiv de entuziasm. Dar linşajul aplicat celui pe care până mai ieri îl aplaudau este o obscenitate ce nu diferă cu nimic de ospeţele tradiţionale pregătite de unele triburi africane, de-a lungul istoriei, cu carne de misionari europeni.
Pe 25 decembrie 1989, târziu, spre miezul nopţii, am simţit una dintre acele bucurii sălbatice cu care nu te întâlneşti mai mult de două-trei ori în viaţă. La TVR se anunţa că soţii Ceauşescu au fost judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi. Atunci credeam că soluţia sângeroasă, chiar şi în sfânta zi de Crăciun (sau mai ales de aceea), este o binecuvântare. Acum cred că este o ruşine, una care va apăsa multă vreme pe fruntea neamului românesc. Atunci mă aflam, ca de altfel toată ţara, la capătul a trei zile de propagandă înfiorătoare. Acum suntem imuni la minciuni atât de violente.
Gaddafi merita dus în faţa tribunalului şi, probabil, împuşcat la zid (precum prietenul Ceauşescu) ori agăţat în ştreang (precum prietenul Saddam). E o mare ruşine pentru Occident că a permis ca fostul lider libia
