S-a statornicit in critica noastra o prejudecata pe care cu greu o poti dezamorsa: ca ar exista genuri minore si genuri majore, servite, fireste, de scriitori minori sau, dupa caz, majori.
Toparceanu, de pilda, este minor, pe cand pe Minulescu il prizam cu o mai mare consideratie. De regula, literatura comica este privita cu oarece suspiciune si, oricum, cand e sa pariem, mizam pe scriitorii seriosi; nu avem, altfel spus, cultura rasului grav, "abisal", ca sa preiau o vorba a lui Al. Paleologu. La noi, s-a spus, totul debuseaza in zeflemea.
Intr-un astfel de context, cine sa se mai mire ca, de cele mai multe ori, numele lui Al. O. Teodoreanu, zis Pastorel, starneste vagi zambete, dar nu si incredere. Pai, omul a scris prioritar epigrame si asa i-a ramas buhul. Or, stim noi bine ca epigrama e ceva neserios, o "jucarea" acolo, o glumita. Asta scrii ca amuzament, la chefuri, in anumite situatii destinse, dar o opera, ooo, o opera nu se poate face din epigrame. Juvenal? Ei, se mai inselau si cei vechi... Se uita ca Pastorel a mai scris si cateva volume de proza, dintre care Hronicul Mascariciului Valatuc pune in pagina o virtuozitate pe care, probabil, doar "minorul" Toparceanu o mai putea egala, ca tot el este autorul unor spirituale proze gastronomice si al unor volume de articole si eseuri in care pamfletul devine ascutit ca un bisturiu. Prin speciile pe care le-a cultivat, Pastorel s-o fi situand, in mintea unora, la periferia literaturii, dar prin spiritul pe care l-a risipit cu atata seriozitate, el nu este deloc un scriitor minor.
Asa stand lucrurile, cine sa se mai intereseze si de corespondenta lui? Nu ma gandesc la cititori, ci mai ales la critici si la editori. A durat pana in 1998 ca un om (Rodica Pandele) sa se dedice acestei salahorii si sa adune intr-o carte (Pastorel si corespondentii sai, Editura Eminescu, Bucuresti, 1998) epis
