Raportate la memorialistica foştilor noştri deţinuţi politici, digitaţiile "autoficţionale" ale unor autori din ultimul val au ceva jenant. Din fericire pentru aceştia din urmă, cele două genuri nu sunt comparabile, după cum nu pot fi comparate experienţele de viaţă topite in cărţi.
Fără a generaliza, să spun că prefer din capul locului (deşi impactul lecturii rămâne decisiv) modestia unui om care a tot amânat, până la ultima vârstă, fixarea pe hârtie a unor dramatice episoade biografice - vanităţii imaturităţii scriitoriceşti, ce-şi stabileşte ca obiectiv suprem publicarea cu orice preţ. După Florin Constantin Pavlovici, debutant la 65 de ani cu Tortura pe inţelesul tuturor, Adrian Oprescu impinge şi mai mult in faţă momentul primei cărţi, publicând Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate* la borna 78.
Distanţa consistentă intre anii de inchisoare (1949-1951) şi anii de reproiecţie memorialistică a detenţiei il ajută pe autorul-personaj să vadă lucrurile in perspectivă şi intr-un mod stilistic necontaminat de febra răzbunării. Aversiunea faţă de figurile "de neuitat" ale gardienilor sceleraţi, informatorilor zeloşi, brigadierilor laşi din penitenciar şi de la Canal se resoarbe intr-o silă, aşa-zicând, sistemică. Accentul personal, implicarea individuală sunt diminuate, făcând posibilă executarea veritabilei radiografii.
Pe de altă parte, publicându-şi mărturia nu imediat după Revoluţia din 1989, ca majoritatea celor eliberaţi de frică şi scăpaţi de cenzură, ci după aproape două decenii, Adrian Oprescu se detaşează, spre meritul lui, de moda rememorărilor zguduitoare şi de nota previzibilă a unor amintiri in serie, autovictimizante şi autoeroizante. In anii '90, s-a ajuns la un exces depoziţional şi testimonial, la o supraofertă de existenţe văzute dintr-un unghi propriu şi livrate celorlalţi cu garanţia obiectivităţii depline. Din păcate, d