Am început lucrul într-o clinică nouă, spre marele meu noroc. Cu puţin înainte, am trecut pe la clinică, să întâlnesc staff-ul şi să verific noua mea listă de pacienţi. Cu inima destul de strânsă şi emoţionată, după un weekend petrecut în casă în linişte, mi-am pus hainele de duminică şi am mers să iau taurul de coarne. Evident, engleza Oxbridge a fost parte din recuzită şi a ţâşnit din gura mea aproape instinctiv şi mai ales defensiv, ceea ce a creat o impresie destul de contradictorie, dar în general bună. Am întâlnit un grup heteroclit de asistente, doi colegi polonezi şi unul suedez, şi o recepţionistă foarte simpatică şi experimentată (un adevărat noroc), care m-a „înfiat“ urgent pentru că i-a plăcut engleza mea bună, după cum s-a exprimat încă de la început. N-am să uit niciodată faţa lui Gill – acesta este numele recepţionistei mele excepţionale – care, entuziasmată, m-a luat de mână şi m-a împins în fiecare dintre cabinete cu aceeaşi reacţie: „Ea este Roxi şi vorbeşte engleza!“. După ce am avut câteva conversaţii, am înţeles de ce era aşa de bucuroasă. Primele valuri de dentişti străini, polonezi mai ales, prin bagajul lingvistic rudimentar, au produs o mare tulburare în clinici, făcându-le pe asistente să suplinească aproape în întregime conversaţia cu pacienţii. Viaţa primilor români veniţi în aceste condiţii nu a fost nici mai frumoasă, nici mai uşoară din această cauză, de multe ori asistentele ducând conversaţia fără a ţine cont de prezenţa medicului. Deşi a fost stresant la început, cu tact şi politeţe le-am anunţat că prefer să port eu întreaga conversaţie cu pacientul şi că prefer să obţin singură consimţământul informat al acestuia. Poate că ar trebui să recunosc acum că am cam regretat; pacienţii mei vorbeau în majoritate cu un accent puternic de Derby şi pe alocuri de Birmingham, ceea ce m-a pus de multe ori în dificultate chiar şi c