Publicând în mai puţin de un deceniu (1979-1987) cinci cărţi memorabile (patru romane şi un volum de povestiri), Ştefan Agopian a devenit un autor de referinţă al literaturii actuale şi un nume pe care şi-l dispută câteva grupări literare şi două "generaţii de creaţie".
Nici un comentator al fenomenului artistic românesc nu va putea face abstracţie de contribuţia scriitorului la modernizarea prozei, la înnoirea mijloacelor ei, la deplina ei izbândă asupra îngrădirilor mimesisului.
Cărţile lui Agopian reprezintă o victorie a imaginaţiei creatoare şi veriga lipsă a evoluţiei prozei noastre dominate vreme de un secol şi jumătate de redare şi memorie, o proză rareori aflată în zona ficţiunii şi care e săracă în produse ale fanteziei pure. Romanele sale constituie un punct extrem al procesului de emancipare treptată a prozei româneşti, nu numai faţă de dogmatismul realismului socialist al anilor ‘50, ci şi faţă de rigorile realismului canonic în general.
Ştefan Agopian a dat cale liberă fanteziei creatoare să ivească o irealitate consecventă şi plauzibilă. Într-o etapă istorică bine definită, în care cei mai mulţi scriitori se străduiau să prindă sensul dramatic al realităţii imediate şi fără să irite prea mult autorităţile vigilente, să facă progrese mărunte în cucerirea adevărului (politic, istoric sau social), a apărut, iată, o carte, Tache de catifea, care ne dădea sentimentul deplinei gratuităţi artistice. Ceea ce ni se pare în afară de orice dubiu este că demersul lui, punct de hotar în istoria ficţiunii artistice româneşti, depăşeşte, ca nivel de libertate a imaginaţiei, tot ce s-a scris sub nimbul modernismului interbelic.
Obosit, pe cât se pare, de însăşi ideea de consecuţie, Ştefan Agopian face din veşnic izgonita anticipare un principiu de progresie narativă. În loc să facă uz de lesnicioasele flashuri