M-a întrebat un reporter dacă actuala ediţie a Festivalului „corespunde aşteptărilor”. Pentru mine, răspunsul e simplu: o ediţie care începe cu Radu Lupu şi Daniel Barenboim şi se termină cu Murray Perrahia nu poate fi decât perfectă.
Articol realizat de Valentina Sandu-Dediu
După seara în care Radu Lupu a cântat Concertul nr. 4 de Beethoven (1 septembrie), m-a urmărit imaginea maestrului muzicii din Castalia lui Hermann Hesse. Retragerea în altă lume (la care noi putem fi doar spectatori încremeniţi), devenită o religie personală, strălucirea luminoasă şi spiritualizată a cântului la pian transcende spaţiul concertului. Nu mai putem vorbi de „construcţie ”, de „stil beethovenian”, de „autenticitatea” unei interpretări, ci asistăm – cum de puţine ori în viaţă ne e dat – la un ritual al nuanţelor şi mărgelelor de sticlă de pe clape, la care Capela de Stat din Berlin şi Daniel Barenboim participă impecabil, cu delicateţe şi căldură.
Un joc asemănător a continuat în a doua seară oferită de aceiaţi muzicieni la Sala Palatului (2 septembrie). Concertul în Mi bemol major pentru două piane de Mozart a devenit spaţiul unui dialog purtat parcă între clapele unui singur pian. Replici rapide, teme şi motive, figuri purtate de la Daniel Barenboim la Radu Lupu, reacţiile alerte ale orchestrei au construit un tip unic de discurs. L-am regăsit după doi ani, după ce experienţa acelui concert mozartian pentru pian, propus de Daniel Barenboim în 2011 alături de Staatskapelle, m-a învăţat felul ideal în care un dirijor-pianist configurează un ansamblu: pianul – fără să piardă nimic din strălucirea de protagonist – este şi un coleg al orchestranţilor, ascultă fiecare instrument sau grupă de instrumente, ştie ce face fiecare. Ca răsplată, primeşte toată atenţia de care nevoie, răspunsurile şi susţinerea tematică; orice frază muzicală este condusă