O expoziţie de obiecte, imagini şi simboluri ce surpinde sufletul românesc la ceas de sărbătoare, inaugurată în Săptămîna Mare, în Franţa, la Strasbourg, şi care se încheie, de Înălţare, pe pămînt românesc, la Slobozia

Legenda oului potcovit

O expoziţie de obiecte, imagini şi simboluri ce surpinde sufletul românesc la ceas de sărbătoare, inaugurată în Săptămîna Mare, în Franţa, la Strasbourg, şi care se încheie, de Înălţare, pe pămînt românesc, la Slobozia

Povestea spune că tare demult, pe cînd totul era posibil şi oamenii încă mai credeau în minuni, un fierar cinstit şi foarte harnic a îndrăznit să ridice ochii spre fata împăratului, căreia îi venise timpul să se mărite. Cu măiestrie şi deosebită gingăşie a potcovit un ou, fără să-l spargă, găurindu-l doar atît cît trebuie pentru a înfige cuiele. Oul astfel decorat a fost oferit prinţesei, care a rămas uimită de acest cadou neobişnuit. Împăratul, om înţelept din fire, a apreciat măiestria şi gingăşia tînărului fierar şi a consimţit să-i dea mîna fiicei sale prea iubite. Se gîndise pesemne că acela care reuşeşte să ducă la bun sfîrşit o treabă atît de delicată şi migăloasă, cu siguranţă va avea mare grijă de fiica sa.

Aceasta este povestea populară spusă la fapt de seară care, încet, încet s-a insinuat şi în tradiţiile populare. De două ori pe an se obişnuia – iar în unele sate încă mai poţi da cu ochii peste astfel de "comori" – ca ouăle să fie potcovite, la fel ca în poveste. De Paşte erau roşii, iar de Crăciun – albe. La această activitate se întreceau mai mulţi fierari, care mai de care mai pricepuţi, iar cel care reuşea să potcovească oul fără să crape suprafaţa lucie urma să devină cel mai bun fierar din sat. Despre el se ducea curînd vestea, adunînd mai toate comenzile pînă la următorul soroc, cînd iar erau potcovite ouăle.

Între Pa