Cel de-al doilea concert susţinut de către Orchestra din Paris, vineri, 6 septembrie, sub bagheta dirijorului de origine estoniană Paavo Järvi, a completat paleta coloristică specifică ansamblurilor simfonice de până acum cu tuşe viguroase, incandescente, asemănătoare celor folosite de pictorii fauvişti la începutul secolului al XX-lea.

Articol realizat de Despina Petecel Theodoru

Efectul s-a datorat atât structurii dense, monumentale şi culminaţiilor preponderent paroxistice ale celor două lucrări incluse în program – Simfonia I în Mi bemol major, op. 13 de George Enescu şi Simfonia a V-a în Si bemol major, op. 100 de Serghei Prokofiev – cât şi unei predilecţii – să o numim excesivă – a dirijorului pentru astfel de conglomerate compacte, cu consistenţă telurică.

Este, cred, motivul pentru care Simfonia I de George Enescu a avut aerul unui amalgam amorf, tensionat, crispat, de ritmuri, timbruri, armonii, lipsit de posibilitatea de a mai respira sau de a-şi nuanţa şi diversifica în voie sensurile, traseele frazelor şi planurile sonore. Eroismul primei mişcări – Destul de vioi şi ritmat – a avut, de aceea, mai degrabă accente cazone, decât amprenta elanurilor exultante eliberatoare, aşa cum le-a gândit autorul român, şi aceasta datorită încorsetării pasajelor metro-ritmice în formule mult prea rigid geometrizate. Partea lentă a compensat întrucâtva lipsa de claritate anterioară, compartimentul corzilor reuşind să redea misterul muzicii enesciene, visarea şi cantabilitatea ei melancolică. Finalul, Vioi şi viguros, cu prefigurări vădite ale anumitor momente triumfale din opera Oedipe (poate pe acelea care vor marca scena „încoronării”) a revenit la magma orchestrală cu timbralitate stridentă, ritmuri cazone şi crescendo-uri mult prea bruşte şi brutale, de natură să estompeze nobleţea unora dintre teme şi să anuleze devenirea firească a cu