Daca eu as hotari sa nu-mi mai platesc facturile, sint convins ca nu s-ar vorbi despre o criza, decit eventual despre una de caracter.
Daca un cartier de oameni face asta, atunci nu stiu de ce e o criza, una „sociala“; ca si cum termenul are puterea magica de a redefini ce e o criza. Daca eu as opta sa ma-ngrop in datorii, atunci ar fi problema mea personala.
In clipa in care citeva mii de oameni fac asta, problema este „sociala“ si devine, nu stiu de ce, a altora; ca si cum termenul are puterea magica de a scuti oamenii de raspunderea proprie. Daca eu as sustrage un lucru, atunci nu s-ar cere interventia statului, decit ca sa-l dau inapoi si sa fiu pedepsit.
Daca multimea de pe strada face asta, atunci nu stiu de ce se cere interventia statului ca sa ii rezolve problema si e invinovatit de analisti si de opozitie daca n-o face. Or, avem o incalcare a legii si a unui contract de catre o persoana privata, iar multiplicarea cazului nu-l schimba absolut deloc. Nu vad ce rezolvare le-ar putea oferi statul, alta decit una foarte vinovata.
O amagire nu inceteaza a mai fi amagire doar pentru ca a devenit conventie. Daca zece oameni pun o suma de bani la un loc, fondul respectiv poate fi administrat, bine sau rau, onest sau hoteste, dar nimic din toate astea nu face ca sa avem altceva in afara de bani pusi in comun de acei oameni. Nu vad cu ce ar diferi situatia in cazul statului.
Doar pentru ca ne-am obisnuit sa spunem ca statul da intr-o parte si in alta nu inseamna ca asa stau lucrurile si in realitate. Termeni specializati, foarte onorabili, gen inflatie, deficit, buget etc. sint adesea folositi doar ca sa ascunda o realitate simpla: nu exista un stat care da, doar unul care imparte.
Statul nu genereaza venituri, doar le administreaza pe cele pe care le ia de la oameni, si nu exista nici o diferenta e
