Nu e nimic surprinzator in faptul ca Ion Iliescu, fost secretar al CC al PCR, fost prim-secretar al CC al UTC, fost prim secretar de Comitet Judetean al PCR, fost membru supleant al Comitetului Politic Executiv, deci vreme de decenii nomenklaturist platit, considera Legea Lustratiei “aberanta si inutila”. Sunt insa si oameni de buna credinta care cred ca o asemnea lege vine prea tarziu ori ca sufera din punctul de vedere al respectului pentru drepturile cetateanului, fie el si fost activist ori securist bine remunerat. Tema este valabila si continua sa starneasca dezbateri nu doar in Romania. Dar lucrurile trebuie discutate concret, pe baza experientelor istorice, recunoscand diferentele dintre situatiile dintr-o tara sau alta.
Inteleg asemenea rationamente, dar nu le impartasesc. Noi n-am avut o Masa Rotunda, problematica, desigur, dar reala, nu am avut ceea ce se cheama o tranzitie pactada, precum in Polonia (chiar Ungaria). Nu am avut un Havel la Castel. Am avut peste o mie de oameni ucisi in decembrie 1989 la Timisoara, Bucuresti, Cluj si in alte orase. L-am avut pe Ion Iliescu si pe neo-nomenklaturisti. Am avut neo-comunismul imbratisat cu sovinismull peremist. Am avut disidenti ponegriti si intelectuali critici amenintati cu moartea, calomniati, insultati. Am avut “muncitoare” de la Apaca si “mineri” cu lanturi si rangi. Noi am avut “IMGB vine sa faca ordine”. Noi am avut ceea ce, impreuna cu Dorin Tudoran, numeam, intr-un articol aparut in “Journal of Democracy” la inceputul anilor 90, sindromul Bucuresti. Noi suntem, spre a relua titlul unei carti scrise impreuna cu Mircea Mihaies, tot in anii 90, vecinii lui Franz Kafka. Convingerile mele au ramas aceleasi.
Noi n-am avut un partid comunist care sa accepte o zdrobitoare infrangere electorala, un sef de partid comunist precum Mieczyslaw Rakowski, un sef de stat precum Wojciech Jaruzelski (cel de
