Mâine voi primi de la Primăria de a acolo o locaţie pentru acest muzeu. Am emoţii. De câteva luni, fac adrese, discut cu persoane anume, care să mă impulsioneze. În sfârşit, acum, vine ceva sigur, mare şi tare. Aşa arată o concreteţe într-un munte de vorbe.
Cu o oră în urmă, am fost la „Adevărul”. Sigur, am discutat şi despre ideea muzeului. E o idee tare, mi se spune. Scrie despre asta, repede. Iată, scriu cu întârziere de câteva minute. De emoţie, la întoarcere, am încurcat tramvaiele. Am coborât în spatele Oborului, printre tarabe. Este deja întuneric. Mă opresc la „Cabana Mariei”. Maria îşi strânge oalele, tigăile, linguroaiele şi pirostriile. Mai are doar fasole. Vă place fasolea rece? Îmi place fasolea rece cu mămăligă fierbinte. Se vede că îi pare rău Mariei că mămăliga ei e tot rece. Maria are o faţă netedă, albă, cu viţe uşoare şi roze, umbrită plăcut de o broboadă verde. Este din Maramureş şi aici, în Obor, a dezvoltat o întreprindere. Afacerea cu mâncare caldă. Ne-am văzut pentru prima dată şi cred că nu o să ne mai revedem repede.
Dar, sigur, mâine, la primă oră, voi pleca spre nord, la Suceava. Îmi amân plăcerea drumului. Mănânc o fasole bună, discut cu Maria despre o afacere prosperă şi despre satul ei atât de nordic. Plin de o substanţă tare, ca cea a chipului Mariei. La 12.30, trenul ajunge la ultima staţie. Într-o oră, de acolo, voi fi în centrul Botoşanilor. Voi coborî de la nord, spre est. Undeva, voi urma şi linia Prutului. Există o fascinaţie a Răsăritului. O simţi, numai să fii acolo. Există, apoi, ceva mult mai mult pe linia Bucureşti-Chişinău-Odessa. Simt asta dintr-o răsfrângere ciudată a impresiilor din lecturile din Gogol şi Tolstoi. Tolstoi a consemnat ceva din acest drum în jurnal, făcând calea Caucaz-Iaşi-Bucureşti-Giurgiu. Gogol, însă, a găsit acel univers fantasmagoric, alimentat de o energie atomică, pe axa Ucraina de sud –