Adrian-Cristian BARBU În dezbaterile politice din spaţiul public românesc, referirile la categoria de interes sînt caracterizate, ca şi în cazul celei de capitalism, de două trăsături. Pe de o parte, este evidentă o jenă în folosirea lor, explicabilă prin conotaţiile negative ale acestor termeni în opinia publică românească. Pe de alta, discursurile înceţoşate trădează o insuficientă stăpînire a conţinutului respectivelor concepte. Această a doua trăsătură poate însemna atît o nemulţumitoare calitate a actorilor politici din România (de la opinia publică la mai toate persoanele care ocupă poziţii politice importante sau fac 'analiză' în cotidiane), cît şi o tendinţă de a amîna clarificările de doctrină în condiţiile fluidităţii scenei politice interne. Ar fi necesar ca, de exemplu, la oricare dezbatere televizată să existe pe ecran şi pe masa fiecărui participant o listă de termeni (definiţi, eventual, în accepţiunea moderatorului), care să aşeze între limite clare discuţia şi să oprească, într-o cît mai mare măsură, discursurile paralele. Voi încerca, în spiritul celor spuse mai sus, să precizez unele laturi ale termenilor propuşi dezbaterii de către Dilema: interes şi egoism. Pentru aceasta, voi pleca de la ultima ediţie a Dicţionarului explicativ al limbii române. Interesul este definit, aici, ca: 1. preocupare de a obţine un succes, un avantaj; rîvnă depusă într-o acţiune pentru satisfacerea unor nevoi; 2. avantaj, folos, cîştig, profit. Am reţinut numai primele două accepţiuni pentru că acestea se leagă de conotaţiile negative ale termenului. (Mi se pare greu de înţeles de ce, considerîndu-ne raţionali, refuzăm să dăm mobilului acţiunilor noastre denumirea care-i este proprie aceea de interes şi căutăm să ne ascundem în spatele unor sintagme cum sînt 'interesul naţional', 'binele comun' etc., al căror conţinut este, din nou, de multe ori greşit înţeles