Dacă tabloul şi sculptura sunt, de regulă, statice, impunând o anumită distanţă receptivă, cartea-obiect invită publicul la acţiune; ea poate fi atinsă, pipăită, mirosită şi ascultată în chiar „tăcerea” ei.
Este tot mai greu astăzi să-l invoci pe Eminescu, eschivându-te deopotrivă atât entuziasmului idolatru, cât şi pasiunilor denigrante. Reciclarea stereotipă a partiturilor fals omagiale - festiviste în intenţie şi finalitate - pare la fel de neinspirată ca şi contestarea cu arţag, dar în necunoştinţă de cauză. Fără doar şi poate, avem nevoie de mituri şi de modele autohtone, pe care să le întâmpinăm, după caz, cu respect sau, de ce nu? cu admiraţie. În această privinţă, Eminescu este un exemplu grăitor. Unii i-au elogiat virtuţile, omiţând voit nenumăratele-i slăbiciuni lumeşti. Alţii i-au găsit numai cusururi, nesocotindu-i până şi meritele incontestabile. Idealizarea excesivă, însoţită de stridenţele adulatorii, au stârnit mai curând adversitate; critica părtinitoare, arbitrară, fără argumente şi suport - la fel. Rare sunt ocaziile în care se păstrează justa măsură, evitându-se extremele stânjenitoare. Despre una dintre acestea voi vorbi în rândurile următoare…
Galeria „Theodor Pallady” a fost până mai ieri gazda unei expoziţii de „carte-obiect”, avându-l pe Eminscu drept leit-motiv. Figura centrală, în evenimentul pomenit, este nu Poetul – cum s-ar crede la prima vedere -, ci tocmai cartea, în cele mai neobişnuite ipostaze ale sale. Pentru artiştii cooptaţi (peste 30, din aproape toată ţara), Eminescu este doar „pretextul” care dă coerenţă lucrărilor înfăţişate publicului ieşean. Meritele curatoriale ale proiectului sunt împărţite în tandem de Miruna Haşeganşi Daniela Frumuşeanu, cadre didactice la Universităţile de Arte din Iaşi şi Bucureşti.
De ce cartea? Mai întâi, pentru că este unul din simbolurile cele mai generoase. Trei
