„Mie mi-e frică de Gellu Naum“ a mărturisit odată Mircea Dinescu, somat să-şi recunoască şi el măcar o angoasă în faţa naţiunii. Pentru el, frica de Gellu Naum este începutul poeziei, la fel cum frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii. Regizorul Mihai Măniuţiu, director al Teatrului Naţional Cluj, pare să fi trăit fiorul aceleiaşi frici reverenţioase cînd şi-a ales teatrul pohetic al lui Gellu Naum ca Prima Materia din care să plămădească Întîlnirile internaţionale de la Cluj. Evenimentul a fost conceput ca un „micro-festival“, dar, asemenea microcosmosului, reflectă o dimensiune „macro“, pe care o alimentează şi de la care se alimentează firesc. Ediţia inaugurală – sau pilot – a Întîlnirilor... a fost „macro“ prin adierea amplă a spiritului de avangardă filtrat prin opera (Opus Alchemicus) practicată de Gellu Naum, prin calitate – cea artistică şi cea a participanţilor, de la oameni de litere şi de teatru din România (şi nu numai), la directori de teatre şi de festivaluri din Statele Unite, Danemarca, Franţa, Germania, Israel, Serbia, Ungaria şi Turcia – şi nu în ultimul rînd prin negocierea suverană a aspectelor logistice.

Timp de trei zile, texte de Gellu Naum au fost transmutate în alambicul scenei spre deliciul alchimic al unui public reunindu-i spontan pe cei veniţi cu Naum de-acasă şi pe cei care îl prizau acolo pentru prima oară. Ambele tabere au părut în mod egal satisfăcute. În prima seară, dramatizarea romanului Zenobia (scenariul şi regia Mona Marian) a adus pe scenă – simultan – un Gellu Naum tînăr şi unul matur, care se înţelegeau de minune. Fascinant a fost să vezi cum procesul dramatizării a eliberat generos şi aproape copleşitor poezia împachetată discret-complice în proza originală. În seara următoare s-a lăsat cu focuri de artificii: textul dramatic Florenţa sunt eu de Gellu Naum şi Jules Perahim a erupt halucinant sub baghe