Răzvan Exarhu: „Când ascult Gică Petrescu la iPhone mă gândesc la sifoane”.

Nimic nu se compară cu momentul în care din jucăria superdigitală începe să susure glasul de diavol chefliu al imensului Gică. Apar feţele de masă scrobite, terasele pline de verdeaţă şi paravane din grilaj de lemn, frapierele julite de petreceri, sifoanele pântecoase, aburite, şi acea lentoare de dinaintea începutului sfârşitului istoriei, când era timp pentru toate.

E fantastic că există acum printre noi oameni care nu au băut şi nu vor bea probabil niciodată un sirop de trandafiri cu sifon, ca să nu mai zic nimic despre adevărata artă a şpriţului, în care sifonul este de neînlocuit şi singurul capabil să dea cuvenita profunzime de ritual.

În plus, când asculţi Gică Petrescu la surround poţi să deduci cam cât de neprietenoase cu omul şi departe de matricea atât de sexy a sifonului sunt cele mai multe dintre obiectele şi obiceiurile moderne. Până şi puştii bolnavi după maşini cu care stau de vorbă au nişte nostalgii incredibile după trecutul recent, când maşinile aveau butoane, schimbătoare, potenţiometre, erau desenate pentru fiinţe umane care încă ar fi putut să-şi umple portbagajul cu sifoane, coşuri cu farfurii de porţelan, pahare de sticlă.

De când trebuie să apăsăm un singur buton, şi ăla desenat pe un ecran, de când totul poate fi ambalat, de când totul, inclusiv apa sfinţită, poate să ajungă într-un PET, de când omenirea se simte atât de fantastic în plastic, lupta pentru nobleţea gesturilor mici şi fireşti este pierdută în fiecare zi.

În fiecare zi observ că a mai dispărut o casă frumoasă, băieţii lucrează metodic şi foarte curat, sentimentul e că dintotdeauna a fost acolo o fundaţie, că vecinătăţile sunt o eroare la remedierea căreia lucrează nişte tipi de succes, care se vor mândri cu mizeriile pe care le ridică. @N