Astăzi nu mai există o susţinere oficială a arhitecturii şi nici exigenţele imperative ale unei culturi urbane consolidate prin reguli. În acelaşi timp beneficiarul obişnuit este derutat.

“Arhitectura este ştiinţa şi arta de a proiecta şi a construi clădiri“. În această definiţie a Dicţionarului explicativ, observăm că ştiinţa şi arta sunt puse pe picior de egalitate, cu preferinţa primului loc pentru ştiinţă. Nici în teorie, nici în practică, nu e foarte limpede de ce este preferat, acest domeniu al cunoaşterii în definirea artei spaţiului. Probabil din cauza componentei utilitare. La prima vedere, o construcţie are în primul rând un scop practic, apoi estetic. Utilitatea unei clădiri, esenţială pentru viaţă, nu e totuşi, din punctul meu de vedere, o determinare suficient de puternică pentru a înţelege arhitectura şi ca o ştiinţă. Conceptul de utilitate este atât de deschis, chiar nedeterminat, încât rezolvarea lui în cadrul unui program de arhitectură e mai degrabă euristică decât metodică. Cu alte cuvinte nu există o singură rezolvare pentru o serie de secvenţe comportamentale, respectiv pentru o funcţiune. Sunt tot atâtea rezolvări bune câte idei bune sunt, iar ideile bune în definirea unui spaţiu ţin de expresivitatea acestuia, de calitatea lor de a povesti. Spun toate acestea întrucât invazia de construcţii din Iaşi şi împrejurimi, din ultimii douăzeci de ani, nu e arhitectură. E o afirmaţie tranşantă. Pentru a putea fi susţinută, trebuie făcută o distincţie. Construcţia, ca structură tehnico-materială destinată unei funcţiuni, nu e cu necesitate arhitectură. Pentru a ajunge să spună ceva, o formă trebuie să adune într-însa vectori de inefabil ce îndeamnă la privit, la interogat şi interpretat, la poezie. În fapt arhitectura e o poezie a spaţiului. Din acest unghi, arhitectura e o personalitate aflată în dialog cu beneficiarii ei. Ea capătă chipul pot