Încercând cumva să profite de valul creat de „Iluzionistul” şi „Prestigiul”, amândouă din 2006, anul acesta avem un alt film care implică prestidigitaţii. De data aceasta, povestea are ceva urme de realitate, ceea ce nu e neapărat un avantaj.

„Death Defying acts” – pe ecranele româneşti, „Houdini: ultimul magician” – foloseşte personajul real al magicianului într-o dramă romantică .

Regizoarea australiană Gillian Armstrong poate fi considerată un fel de expertă în filme romanţioase de epocă („Oscar şi Lucinda”, „Puterea credinţei”, ba chiar şi remake-ul „Fiicele doctorului March”). În acelaşi timp, Armstrong este întrucâtva versată şi în arta documentarului. Scenariul original al lui Tony Grisoni şi Brian Ward oglindeşte amândouă aceste direcţii: este un amestec între o întreagă varietate de personaje fictive şi realitatea personajului Houdini.

Suntem în Edinburgh, la mijlocula anilor 20. Mary McGarvie (Cathrine Zeta-Jones) îşi câştigă traiul cu un număr înşelător de clarvăzătoare, pe care nu l-ar putea duce la capăt fără ajutorul fiicei sale Benji (Saoirse Ronan, micuţa nominalizată la Oscar pentru „Atonement”). Când Houdini (Guy Pierce) apare în oraş şi promite un premiu celui sau celei care va fi în stare să îi reveleze ultimele cuvinte ale mamei sale, Mary e decisă să facă orice pentru a câştiga banii puşi în joc. Avantajul ei clar faţă de ceilalţi competitori este frumuseţea şi senzualitatea sa, pe care se şi bazează în acest efort improbabil.

Toată aceste lume aparent misterioasă şi complicată, cu relaţiile problematice între adevăr şi minciună, este de fapt un pretext pentru idila dintre Houdini şi Mary, un pretext în care ţesătura suspansului se dovedeşte, în cele din urmă, extrem de subţire. Subţire este şi idila în sine şi motivul pentru care „nu ţine” este lipsa totală de chimie între protagonişti.