O după-amiază prevestitoare de furtună la Capul Kaliakra. Nori plumburii, valuri ce se izbesc de stânci, câteva păsări rotindu-se deasupra fâşiei de pământ ce se avântă către adâncurile mării. Undeva deasupra un smochin va înfrunta singur vijelia ce va veni. Mai are doar câteva fructe bine pârguite aflate într-o liniştită aşteptare a mâinii care le va culege. Cu ele timpul are mereu răbdare.
Smochinele nu sunt fructe ca oricare altele. Duc în spate milenii, fiind aproape la fel de vechi precum timpul. În Valea Iordanului, arheologii au descoperit urme de smochine ce datează de acum mai bine de 11.000 de ani, o hrană săţioasă în aşezările străvechi neolitice. De altfel, specialiştii consideră că ele au intrat în dieta de zi cu zi înainte de apariţia grâului sau chiar a legumelor. În Antichitate, călătorii duceau cu ei smochine proaspete sau uscate la soare ca să le ţină de foame. Spartanii, acei luptători greci atât de temuţi, obişnuiau să mănânce zilnic câteva smochine pentru a-şi păstra curajul şi puterea. Romanii însă le împărţeau sclavilor, în special celor care munceau în condiţii grele, ca să aibă rezistenţă fizică.
Nici nu e de mirare că smochinii cresc mai ales în zonele mediteraneene. Sunt iremediabil îndrăgostiţi de soare. În acelaşi timp, extrem de modeşti, îşi ascund florile de ochii curioşilor (în mod neobişnuit, acestea se află în mijlocul fructului). Smochinele pot fi galbene, verzi, mov, negre sau cu tentă de roşu, iar miezul dulce este plin de seminţe. Trebuie consumate imediat, cât sunt încă foarte proaspete, dar pot fi la fel de bine congelate, uscate, transformate în gemuri şi dulceţuri sau puse în sirop. De altfel, dacă veţi merge în Grecia, veţi putea găsi borcănaşe cu smochine întregi, lăsate să încremenească în timp într-un sirop vâscos, extrem de dulce. Într-una dintre reţete siropul se obţine din sucul de la o u
