Fără a minimaliza impactul crizei din Egipt, al războiului civil din Siria sau al asasinatelor politice din Tunisia, noul Orientul Mijlociu trebuie perceput şi dincolo de Primăvara Arabă.
Primăvara Arabă a transformat ireversibil Orientul Mijlociu, însă nu atât de mult cât s-a sperat în 2011. Din acel moment, Primăvara Arabă a luat locul Procesului de Pace israeliano – palestinian în ceea ce priveşte interesul cu care a fost urmărită, dezbătută şi disecată. Ca şi Procesul de Pace, perioadă de glorie a Primăverii Arabe a fost urmată de un îngheţ total în care ţările implicate nu au reuşit decât să se adâncească în haos şi instabilitate.
La treizeci de luni de la declanşarea ei, ciocnirile violente dintre grupările pro şi contra islamiste din Egipt şi Tunisia, prezentate de susţinătorii regimurilor „civile” – foarte puţini fiind cei care îşi asumă promovarea unei stat arab laic – drept o continuare a revoluţiei din 2011, au îngropat definitiv Primăvara Arabă îndepărtând-o de scopurile iniţiale. În pofida sloganului mişcării revoluţionare Tamarud potrivit căruia „Revoluţia Continuă”, statele din Orientul Mijlociu au depăşit obsesia Primăverii Arabe care s-a transformat dintr-un potenţial vector pentru democratizare într-un temut element de instabilitate locală.
Anterior Primăverii Arabe, Procesul de Pace israeliano – palestinian devenise laitmotivul oricăror discuţii care aveau ca subiect Orientul Mijlociu. Absenţa acestuia dintre revendicările revoluţionarilor, cum era obişnuit până la acel moment, a surprins demonstrând însă că, în realitate, populaţia arabă era măcinată de alte probleme. Recenta reluare a negocierilor dintre israelieni şi palestinieni a primit mult prea puţină atenţie în contextul deja tradiţionalelor violenţe din Piaţa Tahrir. După luni de shuttle diplomacy, secretarul de stat american Kerry a reuşit să îi aducă la Washington