Recunosc, sint de moda veche: nu-mi plac emisiunile de divertisment cu care ne coplesesc televiziunile autohtone, nu-mi place fast food-ul (y compris cel cultural), nici muzica hip hop si nici talk show-urile in care moderatorii vor sa fie cool cu orice pret, reducindu-si invitatii la rolul de simpli figuranti. Nu-mi place, in general, tipul de notorietate generat si promovat de mass media autohtona, pentru care supremul indice al valorii e dat de numarul de aparitii „pe sticla“ si in paginile cotidienelor, in contexte ce au, adesea, prea putina tangenta cu domeniul pe care il reprezinta candidatii (mereu aceiasi!) la supremul titlu de VIP. „Musti de-o zi pe-o lume mica“ imi vine sa spun, luindu-l ca aliat pe acidul Eminescu, demodat si el, desigur, si cu mari sanse de a candida la categoria „generatia expirata“. Graba de a alcatui liste negre si liste „albe“, frenezia generalizarilor si excesul de zel (destructiv si laudativ in egala masura) se inscriu in aceeasi sfera a efemeritatii, in care miza principala este spectacolul, gesticulatia ampla si vorbaria cit mai zgomotoasa.
Traim intr-o lume obsedata de imagine si aproape deloc preocupata de ceea ce se afla dincolo de aceasta. Desi nu sintem singurii, iar meteahna nu e citusi de putin noua, nu ne putem consola cu gindul ca „au mai patit-o si altii“.
Comunismul a anihilat sistematic individualitatea, substituind-o cu categorii, a compromis particularul pentru a instaura generalul si a subminat gindirea pe cont propriu. Departe de a restaura valorile individualitatii, ultimii saisprezece ani au adincit confuzia si au privilegiat, din nou, spiritul gregar, prelungind astfel multe dintre stereotipiile comportamentale dezvoltate in timpul regimului comunist. Sintem predispusi, in continuare, sa gindim – atunci cind inca o mai facem – in alb si negru, sa tragem concluzii definitive arborind fie un ae
