Există un adevăr bine cunoscut - deşi dubitabil - în comunitatea online: consumatorii nu plătesc pentru confidenţialitate. Prin simetrie, majoritatea firmelor se raportează la această problemă cu precauţie, văzând în ea doar nevoia de a se conforma prin acorduri scumpe de confidenţialitate, bariere în calea posibilităţii de a strânge informaţii despre clienţi, dar şi o potenţială sursă de riscuri juridice.

Aşa că, pentru a-şi cântări opţiunile, firmele se consultă cu avocaţi şi specialişti în riscuri IT. Scriu lungi acorduri care acoperă toate formele posibile de utilizare a datelor, astfel încât să nu fie date în judecată. Apoi transmit aceste texte departamentelor de marketing, care le ascund, scrise mărunt, în spatele unor mici ferestre.

În general, aceste companii percep datele consumatorilor ca pe ceva folositor în dirijarea ofertelor sau reclamelor, ori potenţial vandabil unor terţi, dar nu privesc confidenţialitatea ca pe un produs dezirabil pentru consumatori înşişi. Sigur, nu e o idee nouă, dar majoritatea comentatorilor de ambele părţi - adepţi ai confidenţialităţii şi, pe de altă parte, ai vânzătorilor - nu realizează că, în loc să protejeze consumatorii sau să se ascundă de ei, companiile ar trebui să-i implice în acest joc.

Eu cred că firmele de succes vor transforma datele personale într-un activ profitabil, prin retransmiterea lor în formă îmbunătăţită către consumatori. Nu ştiu exact cum se va întâmpla asta, dar actualii jucători fie se vor alătura acestei revoluţii, fie vor pierde.

Să încep cu acele acorduri de confidenţialitate a datelor. Cele mai multe dintre ele nu sunt făcute să fie citite; sunt gândite să fie acceptate cu un singur click. Dar unele firme chiar ţin ca totuşi clienţii lor să citească şi să înţeleagă documentele. Nu-şi doresc clienţi care ar putea să dea firma în judecată şi, dacă totuşi se întâmplă, vor să