Se ţin de mână şi merg la pas pe o stradă aproape pustie aflată la doi paşi de mare.Soarele le proiectează umbrele pe asfalt. Vorbesc şi râd, privind în acelaşi timp fascinaţi umbrele ce le-o iau înainte şi le imită mişcările. Într-un scenariu, la fel ca în viaţa reală, cei doi ar avea nevoie de un background, de un trecut care să-i definească şi să le explice prezenţa în poveste. Acolo însă, într-un prezent numai de ei ştiut, timpul dispăruse cu totul. Îşi puteau privi umbrele pentru prima dată fără teamă, ştiind că la întoarcerea în realitate doar ele îi vor reprezenta. Din nou. Şi atunci au fost fericiţi.

Şi totuşi există iubire

Şi totuşi există blestem

Dau lumii, dau lumii de ştire

Iubesc, am curaj şi mă tem.

Umbre de care te temi şi umbre pe care nu le observi, umbre pe care le deteşti şi umbre care ţi se cuibăresc în suflet şi rămân acolo pentru totdeauna. Sunt umbre pe lângă care treci şi nu te poţi abţine să le observi, pentru că măreţia lor te îngenunchează. Sunt umbre de la care înveţi, sunt umbre pe care le admiri, sunt umbre care-ţi dăruiesc ceva. Şi sunt umbre care pleacă. Prea devreme.

Flămând de iubirea întreagă

Pe vremi cu amurg mohorât

Când zodiile noaptea-şi dezleagă

Mă satur c-o umbră şi-atât

Mă satur c-o umbră şi-atât.

A plecat într-o zi însorită de noiembrie, lăsând în urma lui durere printre cei dragi şi regret printre cei care au crescut cu versurile lui. N-am fost niciodată o fană înfocată a lui Adrian Păunescu şi asta în primul rând pentru că cel mai des prefer proza poeziei şi nici nu am pus niciodată în balanţă părerile bune şi părerile mai puţin bune pe care le-am auzit despre el, dar nu aş fi sinceră cu mine dacă nu aş recunoaşte că de fiecare dată când mă simt pierdută şi tristă, şi singură pe pământ ascult "Umbra" cântată de Alifantis şi îmi trece. Pentru asta trebuie să-i mul