Latinescul promptus (participiul lui promere) avea două sensuri principale: 1. "vizibil, perceptibil" şi 2. "disponibil, care stă la dispoziţie pentru a fi folosit". Limbile romanice au preluat, continuat şi dezvoltat numai sensul al doilea (fr. , rom. prompt, it., sp. pronto), condamnând primul sens la moarte prin nefolosire. Iată însă că, printr-o neaşteptată volută, sensul reapare în zilele noastre la urmaşii contemporani ai lui promptus: prompterul (sau, în forma mai apropiată de originalul englez american teleprompter) nu este, la urma urmei, decât un dispozitiv care afişează, adică face vizibil, un text pe care cineva trebuie să creeze impresia că îl rosteşte pe de rost sau că îl improvizează cu talent de neîntrecut orator (vezi cazul Obama). Engleza a luat, încă din evul mediu, adjectivul prompt din franceză şi a făcut din el un verb cu sensul "a îmboldi, a îndemna" şi, de aici, "a ajuta, a sugera ce are de făcut". Prin secolul al XV-lea este atestat în engleză sensul din limbajul teatral, "a ajuta un actor care a uitat replicile". În timp ce actorul englez este ajutat să-şi amintească replica pe care a uitat-o (prompt), celui francez i se suflă cuvintele pe care le-a uitat (souffler)…

În vremurile de început ale televiziunii, în anii de după cel de-al doilea război mondial, un actor de pe Broadway, Fred Barton, terorizat de replicile pe care trebuia să le înveţe zilnic pentru serialul tv în care juca, l-a întrebat pe Robert Kahn, vicepreşedintele new-yorkez cu probleme de radio şi televiziune al studiourilor 20 Century Fox, dacă nu s-ar fi putut crea un dispozitiv care să afişeze replicile. Robert Kahn i-a pasat întrebarea lui Hubert J. Schlafly Jr. (foto 1), conducătorul departamentului de cercetare a aplicaţiilor pentru televiziune de la studiourile Fox. Schlafly, un geniu al tehnicii (pe lângă inventarea teleprompterului (foto 2), numele i-a răma