Menirea marilor sărbători creştine de peste an este de a ne face mai buni, de a ne ajuta să găsim mai uşor calea spre inimile celorlalţi şi de a tolera cu mai multă îngăduinţă ceea ce nu ne place.
Aşa se întâmplă de mai bine de 2000 de ani, chiar dacă aceste mici minuni - în sensul real al cuvântului, potrivit cu firea umană - sunt mai vizibile în preajma Paştelui şi Crăciunului. În restul timpului, parcă n-am mai fi noi înşine. Sau e taman invers? De fapt, cine poate spune care e adevărata faţă a fiecăruia dintre noi?
Sunt zilele în care uităm de cele rele şi ne deschidem sufletele. Sau, ni le deschidem şi mai mult, pentru că ne place să credem că aşa umblăm prin lume, cu iubirea aproapelui în suflet. Aşa să fie? Deunăzi îmi spunea cineva că, dacă ar fi un dram de respect pentru cel de alături, efectivul celor plecaţi prin străini ar fi fost cu mult mai mic. Că asta caută cei plecaţi în bejenie, muncă mai bine plătită şi respect. De unde se vede treaba că nici acolo nu le este uşor, pentru că aleargă după doi iepuri.
Sunt zilele în care nu mai vrem să ştim de interlopi şi moguli, de politică ieftină şi autostrăzi prea scumpe, de venituri mici şi preţuri mereu în creştere, de Schengen şi corupţie şi nici măcar de gropile din asfalt. Ni se bagă destul în ochi tot restul anului şi din cauza lor aproape că nu ne vedem unii pe alţii. Avem cu toţii talentul să fim mai buni.
În anii trecuţi, de exemplu, politicienii se încurajau unii pe alţii să respecte spiritul sacru al Învierii şi să lase deoparte declaraţiile şi gesturile belicoase. Iar dacă mai era şi câte un meci de fotbal...
Poate că, de fapt, zilele acestea sunt menite să scoată mai mult în evidenţă ceea ce ne lipseşte. Răbdare şi toleranţă, de exemplu. O măsură a impacientării ar putea fi corul claxoanelor care se aud zilnic în oraş. Sau privirile resemnate a
