PSD s-a grăbit să propună legea şi PD-L, prin gura ridicolului Emil Boc, s-o sprijine, pe un fond social-politic creat de Guvern. Uşor de sesizat că, de ceva timp, guvernul Tăriceanu împarte în dreapta şi-n stânga pomeni electorale.
Ceea ce era mai rău s-a întâmplat. După votul năucitor din Parlament, prin care salariile profesorilor se măresc cu 50%, alte categorii de cetăţeni – funcţionari, medici, studenţi – s-au precipitat să ceară creşterea salariilor şi a burselor. Momentul era previzibil. Şi nu atât pentru că o categorie de bugetari s-au pricopsit peste noapte cu o creştere incredibilă a salariilor, unică, de altfel, în istoria lumii civilizate, ci mai ales pentru că revendicarea a fost obţinută prea uşor.
Peste tot în Europa, angajaţii vor creşterea salariilor. Cu atât mai mult se petrece acest fenomen în România jafului naţional cu cât milioane de cetăţeni văd deşănţarea publică a guşterilor tranziţiei. Când un profesor află că odrasla unui mafiot se plimbă cu o limuzină de un milion de euro şi că o starletă, care foloseşte televiziunea pe post de Şosea de centură, umblă cu o poşetă costând cât salariul său pe un an întreg, e normal ca el să-şi dorească un spor de salariu, fără să se întrebe de unde vor fi luaţi banii. – Ce, îşi va spune el – dar beizadelele neghioabe şi starletele analfabete se întreabă de unde vin banii? – Numai că în toată Europa, inclusiv la noi, revendicările salariale se obţin cu mari dificultăţi. Pentru a smulge un spor de 10% la salariu, angajaţii trebuie să facă greve, ba chiar şi grevă generală, să organizeze uriaşe mitinguri. Nu de puţine ori, pentru o sporire minimă a burselor, studenţii ajung să-şi spargă capetele cu Poliţia.
Noutatea în cazul profesorilor de la noi o dă uşurinţa cu care Parlamentul, şantajat de PSD şi PD-L, două partide care au confiscat, prin lideri, mişca