Aşa s-a călit oţelul
Organizaţia de partid şi literatura de partid
Om de ştiinţă, luptător, Vladimir Ilici Lenin anticipează şi elanul pedagogic al conducătorilor comunişti. Amprenta partinică, şi aici avangarda rusă/ sovietică va plăti preţul insurgenţei, este omniprezentă: prinsă în cleştele de fier al logicii marxist-leniniste, alternativa dezvoltată în preajma primului război mondial va fi eliminată sau / şi domesticită.1 Comuniştii români, la rândul lor, vor capitaliza în marginea potenţialului de subversiune avangardist, pentru a introduce apoi, o dată cu consolidarea puterii populare, propria versiune de realism socialist, căci ochiul Partidului este atoatevăzător. E adevărat, un Alexandru Sahia are şansa, nesperată, de a călători în viitor, în patria sovietică, acolo unde Andrei Jdanov dirijează, în numele marelui Stalin, destinele artei sovietice, în aceeaşi manieră în care Leonte Răutu o va face în deceniul de după 1948, în republica populară română.
Arta totalitară îşi asumă misiunea ei formatoare şi activistului, scriitorul / cineastul îi oferă o cale de acces către interioritatea umană, ca un preludiu al metamorfozei revoluţionare. Raţionamentul leninist combină meliorismul iluminist cu tentaţia adamică: de vreme ce arta e a poporului, accesibilitatea este precondiţia oricărei opere de artă autentic revoluţionare. Deceniile care separă monologul leninist de exhortaţiile ceauşiste nu modifică substanţa profundă a mesajului: drumul drept, unicul acceptat, este cel la capătul căruia creatorul se regăseşte alături de popor. Sintagmele sunt destinate să supravieţuiască, dincolo de modificările de strategie.
Viitorul de după 1948 se cere raportat, inevitabil, la scenariul conturat, încă din 1905, în "Organizaţia de partid şi literatura de partid". Estetica de partid şi de stat este cuprinsă, in nuce, în profesia d