O stire dintr-o publicatie financiara, care titreaza "Lupul Ionut Popescu, paznic la stana Fondul Proprietatea", a facut valuri zilele acestea. Pesemne informatia ca Ionut Popescu, noul presedinte al Fondului Proprietatea, detine 16 milioane de actiuni si impreuna cu sotia acumuleaza, de fapt, 20 de milioane de titluri – adica 0,14% din capitalul Fondului – este menita sa ma sperie pe mine, cetatean simplu, platitor de taxe, care abia-mi tarasc zilele prin viata asta, cu frica Fiscului si a lui Dumnezeu. Dar de ce oare nici nu ma sperie si – mai ciudat – nici nu ma revolta o astfel de stire? De ce nu ma revolta ca Ionut Popescu are in portofoliul propriu o parte din avutia pe care e platit acum s-o pastoreasca? Pai, de ce sa ma revolte? In sfarsit, aceia care numesc oameni in functii publice si-au pus problema – curenta intr-o economie de piata functionala, dar cu desavarsire absenta la noi – a alinierii interesului particular cu cel general.

Problema "incentives"-urilor, cum le numesc americanii, a motivatiilor pe care le au managerii ca sa faca o treaba cat mai buna. stiinta economica a si creat o subspecialitate din "Principal/Agent Theory".

Marii CEO, presedintii de companii si gestionarii bunului privat sunt de obicei rasplatiti cu actiuni tocmai pentru fi motivati sa-si faca treaba cat mai bine. Astfel, proprietarii sunt asigurati ca cei pe care ii angajeaza sa le fructifice averea vor fi direct interesati sa-si sporeasca avutia proprie, deci, prin ricoseu, inclusiv pe cea a patronului. Americanii, in realismul lor, care noua ni se pare atat de naiv si de simplist, s-au prins, de fapt, ca oamenii lucreaza, in primul rand, pentru ei insisi si abia pe urma pentru ceilalti – deci au creat sisteme de motivatii in asa fel incat, atunci cand castiga individul responsabil, sa castige si toti ceilalti.

Daca ai o parte din rasplata in a