De aceea m-as feri sa eroizez intreaga tagma, care, rezistind "prin cultura", nu a facut altceva decit sa profite de curajul unor colegi, tocmai de aceea marginalizati. Si sa permita proliferarea cancerului comunist fara a interveni in vreun fel. Nu este si asta o vina? Intr-o tableta din "Romania literara", cu un titlu neonorat pina la capat, Scriitorii si securitatea, Nicolae Manolescu incerca sa convinga de faptul ca nobila breasla pe care actualmente o pastoreste a fost un bastion al rezistentei fata de comunism. "Nu stim citi informatori a dat USR in cele patru decenii de existenta a odioasei institutii. Stim in schimb ca noua disidenti din zece au fost membri ai USR. Si mai stim ca, intre 1968 si 1989, Consiliul Uniunii Scriitorilor, ale carui intilniri se desfasurau in aceeasi Sala a Oglinzilor din sediul aflat in Casa Monteoru, pe Calea Victoriei 115, a reprezentat cel mai important forum national de contestatie politica, sociala si morala din tara", agita domnia sa stindardul unei victorii morale confectionate dupa ce lupta s-a incheiat. Sa privim lucrurile mai de aproape. Faptul ca cei mai cunoscuti disidenti sint scriitori se datoreaza vizibilitatii acestora, mult mai eficienta decit a unui Radu Filipescu sau a muncitorilor brasoveni ori a minerilor din Valea Jiului. Cu totii il stim pe Dinescu, dar de Liviu Babes, tinarul care si-a dat foc pe pista de schi, devenind o torta vie, in semn de protest impotriva comunismului, putini ne mai amintim. Si, din pacate, nici nu am stiut sa facem din el un simbol. Trebuie sa fim atenti la accentul problemei: avantajul scriitorului este capitalul de prestigiu pe care din start il are. Spre deosebire de un anonim, el are o mai larga plaja de posibilitati de a face cunoscute lumii tarele veacului. Si, mai mult decit atit, are, datorita acestui privilegiu, chiar datoria morala de a se opune raului institutionalizat. La n