În 1903, comentînd O scrisoare pierdută, Pompiliu Eliade credea că piesa „a îmbătrînit puţin pe alocuri” şi că va avea soarta celor ale lui Alecsandri: „...În douăzeci de ani, va fi poate nevoie, pentru a o înţelege, de a recurge la memoriile bătrînilor şi, în cincizeci de ani, la cărţile de istorie.” Au trecut de două ori pe atîţia ani şi lucrul nu s-a întîmplat, deşi el a mai fost anunţat o dată, şi mai aproape de noi, şi nu de către oricine, ci de către E. Lovinescu şi Paul Zarifopol. Oare ce explicaţie se poate da acestui diagnostic greşit? Nu (sau nu doar) una strict literară, cum am fi ispitiţi, mai ales că e vorba de un scriitor şi de criticii săi. („Caragiale, scria Pompiliu Constantinescu în 1935, are o dublă intuiţie a individului: a categoriei lui sociale şi sufleteşti. Această sinteză constituie rezistenţa operei lui.”) Nu o eroare de apreciere artistică este neapărat la mijloc. Mai degrabă este o neînţelegere a obiectului satirei caragialiene din comedii şi din schiţe. Această neînţelegere vine de departe şi traversează toată critica literară şi socială a secolului XX. Am semnalat-o în editorialul de acum două săptămîni cînd am susţinut că teoria maioresciană a „formelor fără fond” nu numai n-a fost infirmată de istoria noastră modernă, după cum gîndesc aproape toţi comentatorii, dar a fost confirmată, atît după 1918, cît şi după 1989. E destul să facem distincţia între principiile burghezo-liberale de după Revoluţia Franceză, care au transformat filosofia şi practica politică din întreg Occidentul european, şi instituţiile pe care tînărul stat român de după divanurile ad-hoc le-a împrumutat, ca să ne dăm seama că nu spre cele dintîi îşi îndreptase tirul Maiorescu, ci spre cele din urmă. La rîndul lui, Caragiale va rîde pe seama comportamentelor, mentalităţilor şi vocabularului unei lumi care trăia, fără să ştie, în plină parodie a liberalismului,