Decizia de a supraveghea cu seriozitate şi echitate desfăşurarea examenelor na- ţionale aduce în actualitate un anumit câmp lexical din limbajului tinerilor (elevi şi studenţi): inventarul denumirilor de procedee şi instrumente folosite pentru copiere.

Practicile sunt, desigur, vechi; noutatea o reprezintă doar tehnologia modernă şi, mai ales, teribila extindere, banalizare şi aparentă acceptare socială a fenomenului. Termenul de bază, fiţuică, a fost înregistrat şi explicat în studiile despre argoul şcolar din perioada interbelică. În 1937, Gh. Agavriloaei îl definea ca „hârtiuţă pe care sânt scrise lecţiile spre a (le) copia mai uşor la teză” („Din argot-ul şcolarilor”, în Buletinul Institutului de Filologie română Al. Philippide). În mod destul de surprinzător, DEX nu a înregistrat sensul ilicit, fiţuica fiind prezentată doar ca „bucată mică de hârtie pe care se fac diferite însemnări” şi „nume dispreţuitor dat unei gazete fără însemnătate”. Etimologia e incertă, dar se trimite la termenul german Fitschen „fleac, mărunţiş”. În structura cuvântului românesc se recunoaşte sufixul diminutival -uică (ca în păsăruică), având valoare denotativă (pentru că desemnează un obiect mic), dar şi conotaţii afective, pozitive sau depreciative.

În ultimii ani, termenul fiţuică a fost serios concurat de un sinonim încă neînregistrat de dicţionarele generale: diminutivul copiuţă, specializat pentru activitatea şcolară interzisă şi având o mai puternică notă afectivă. Sensul derivatului nu e riguros previzibil, pornind de la bază, copiuţa nefiind pur şi simplu o copie mai mică, ci un instrument folosit în procesul copierii (şi privit cu maximă simpatie). Atestările online sunt numeroase şi sistematice: mare parte provin din comerţul cu tehnici şi instrumente de copiere, care şi-a creat şi siteuri specializate: fituica.com, copiuta.com etc. În internet abundă mesajel