Admirator al rusului Gogol, nu de puţine ori am strâmbat din nas la satira românului Caragiale. Am ajuns chiar, la un moment dat, să declar, sub proprie semnătură, că marele nostru satiric e un plagiator al realităţii. Aserţiunea, formulată în ziare şi la TV, se baza pe un adevăr cu putere de izbire:
La o adică, regăseşti în proza şi dramaturgia lui Caragiale pasaje întregi copiate din stenogramele şedinţelor din parlament sau din presa vremii sale.
Iată un exemplu:
Guvernul conservatorului Lascăr Catargiu aduce în Parlament convenţia cu Austro-Ungaria. Opoziţia liberală se angajează s-o respingă cu tot arsenalul din dotare: discursuri răsunătoare, zurbe de stradă, atacuri în presă. Oficiosul liberal „Românul“ din 1 iulie 1875 apare îndoliat. În capul ziarului sunt tipărite aceste rînduri:
„Bucureşti, 30 Cireşar (12 Cuptor). Ieri, 29 iunie, s-a înfipt cuţitul până în mâner în pântecele României; corpul ei palpitând încă fu îmbrâncit la picioarele contelui Andrassy“.
Rămâi surprins de faptul că jupân Dumitrache, Ipingescu, Conu Leonida, cetăţenii din piesele şi povestirile satiricului împrumută cuvinte, sintagme, propoziţii şi chiar fraze dintr-o presă care, cel puţin până la apariţia Universului lui Cazzavillan, se definea ca o trompetă de partid. Asemenea articolelor din ziarele de partid, personajele folosesc vorbele mari cu o încântare ieşită din comun, dramatizează la modul absolut, şi, mai ales, mărturisesc un partizanat politic al opiniilor împins până în pragul isteriei.
M-am întrebat mult timp cum se explică această trăsătură de esenţă a literaturii lui Caragiale. Şi mult timp, pornit împotriva marelui satiric, l-am bănuit de un procedeu şmecheresc: A atribuit unor oamenii vii vorbe moarte din presa vremii sale. Nu, nu se poate ca oamenii normali să vorbească în viaţa lor de fiecare zi ca în ziare!
Anul trecut, în ian
