DIVIN ● Un dinozaur printre pitici
Nu am terminat de zis: "Alain Delon" că amica glossy mi-a tăiat-o: "Ţoala bunicii! Care-i problema?".
Las la o parte confuzia dintre numele marelui actor şi şuba foarte la modă prin anii ’60-’70 şi mai departe şi reţin esenţialul. Cînd un glossy zice: "Care-i problema?!", te-a pus la podea. Nu îşi pierde timpul un glossy cu prostii. Alain Delon a presimţit, parcă, întrebarea-ghilotină: "Care-i problema?!". Dovadă, un tulburător text, publicat cu ani în urmă, care îşi păstrează actualitatea.
Ceva mai mult? Ceva mai puţin?
Rememorez cîteva pasaje: "Asta este, s-a terminat. Frumoasa poveste s-a sfîrşit. Cît să fi durat? 50 de ani? Ceva mai mult? Ceva mai puţin? Ceea ce ştiu este că s-a sfîrşit.Terminus. Bulevardul apusului, pentru toată lumea. Da, cinematograful care trăia, care palpita, care ne aducea visele adevărate, cinematograful acela – pe care l-am iubit atît de mult a murit. Şi fiecare se poate apleca peste cadavrul lui. (...) Simplu: televiziunea, comerţul, banii. Asasinii cît se poate de moderni şi foarte vicleni. Ucid fără intenţia de a face rău.(...) Aparţin unei generaţii de dinozauri doborîţi de nişte pitici. O generaţie ai cărei monştri, sacri sau nu, nu mai populează decît un Jurassic Park pentru sufletele nostalgice. În vremea despre care vorbesc, actorii veneau de unde vrei şi de unde nu vrei, iar cinematograful îi întîmpina aşa cum erau ei: Gabin venea din music-hall, Lino (n.r – Ventura) din catch, Burt Lancaster venea din circ, Alan Ladd era electrician. Da, se venea de aiurea, cu o febră anume, cu o energie a cărei unicitate nu avusese timpul de a se forma la şcoli.(...) Nu-mi plac visele şchioape. Nu mai merg la cinematograf. Am adorat gloria. Am adorat succesul. Am avut nevoie de milioane, de aceste milioane de femei şi de bărbaţii care mă iubeau, pentru că, timp de două or